Una este compasiunea față de bărbații care vor fi trimiși într-un război absurd, față de femei, multe dintre care vor plânge degrabă deasupra unui sicriu închis, și față de copiii care vor crește la umbra taților morți sau traumatizați pe viață.
Cealaltă, însă, este satisfacția crudă, că, în sfârșit, acești oameni, care în ultimii ani s-au jucat de-a războiul, așa cum înainte se jucau doar copiii, care au romantizat viața de pe front și au ridicat la nivel de cult victoria URSS-ului în cel de-al Doilea Război Mondial, au, în sfârșit, șansa să-și trăiască visul pe bune. Or, aceasta e prima mobilizare de la cel de-al Doilea Război Mondial.
Cu și mai mare satisfacție mă uit în direcția celor care și-au petrecut ultimele șapte luni într-o beție a uitării și ignorării a ceea ce se întâmplă în Ucraina, pentru că nu se interesau de politică (я не интересуюсь политикой) și pentru că lucrurile nu sunt chiar atât de categorice (не всё так однозначно), în timp ce viața în marile orașe rusești e aici, reală, atât de plăcută și atât de departe de violența și mizeria câmpului de luptă, suficient ca să nu mai vrei să lași spațiu mintal îndoileilor și tragediilor ce nu te privesc direct.
Războiul a intrat brutal în casele și oficiile rusești pe ușa din față, fără a discrimina pe cineva.
Autor:
Regimul, neglijat de cei cu acces la resurse și la un stil de viață occidental, și acceptat tacit de cei care nu au văzut altceva decât orășelul natal și Pervîi Canal, le-a întins nota de plată. Unora pentru anestezie, altora pentru dreptul la prostie.
Bărbații din Buriatia sunt ridicați noaptea din casă și duși la biroul militar. Angajații companiilor aeriene ruse, inclusiv Aeroflot, au primit citații în decurs de o zi după începerea mobilizării. Bărbaților, care au participat la mitingurile împotriva mobilizării și războiului, li se înmânează citațiile direct în comisariatele de poliție. Când nu te interesează politica, ea începe să se intereseze de tine foarte activ și descoperi ca viața liniștită „de până la” nu era decât o iluzie. N-a fost nicio viață liniștită.
Și, totuși, mi se rupe inima. Durerea devorează toată furia, ciuda, jubilarea sadică pe care le simt intermitent. De ce s-a ajuns aici? Cum se face că și azi bărbații sunt prinși cu arcanul pentru a fi trimiși la oaste? Ce nu e așa cu lumea asta?
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.