„Tu ai sindromul Stockholm, tu întotdeauna încerci să-ți justifici torționarii”

Acest „interviu” a fost, de fapt, nu despre zilele negre prin care a trecut Natalia Morari, care astfel a trebuit să plătească prețul iubirii. Ceea ce a spus Natalia n-a servit decât pentru a umple spațiile reci, cu unghiuri ascuțite, pe care le formau declarațiile lui Platon.

Din prima secundă, acest bărbat, cu chip obosit și grimasă cinică, ne arată cine e stăpânul, cine trage sforile, cine pune întrebări și cine modelează răspunsurile, așa încât acestea să corespundă cu viziunea pe care o are el despre lume. 

Comentarii agresive, judecăți de valoare, admonestări, întrebări provocatoare - un ping-pong jenant și deranjant, care, la un moment dat, te face să uiți de povestea inițială, pentru că vrei să o aperi pe femeia din cadru de bărbatul din fața ei, care o privește cu ochi duri și o dă la socoteală public, ca un tată sever - fără milă, fără compasiune, de dragul adevărului său personal.

N-aș vrea să folosesc cuvântul spectacol în acest context sinistru, dar nu găsesc sinonime potrivite ale acestui joc absurd, care ar reda exact ceea ce se întâmplă pe imensa canapea de culoarea fildeșului, într-un decor modern, aerisit, care probabil a fost ales pentru a crea impresia că cei doi oameni vorbind sunt deschiși, transparenți, onești, că ei n-au ce ascunde, așa cum nu ascund nimic pereții albi și geamurile panoramice deschise spre lume. Doar că felul în care aceștia vorbesc e o disonanță continuă, de parcă am urmări un dialog dintre un răpitor și victima sa, care încearcă să-și adune de prin cotloanele memoriei ceea ce a fost odată, pentru a se apăra, însă orice zvâcnire de gândire independentă, de rebeliune, de revendicare a propriei povești, este sugrumată din fașă, în timp ce ea se uită la torționarul său cu ochi plini de beatitudine. 

În loc de spectacol, îmi apare în minte și asocierea cu o parodie a unei ședințe de psihoterapie, în care „clienta” e pusă brutal  față în față cu complexele și fricile sale, i se reproșează slăbiciunea de caracter, apoi i se cere să confrunte o oarecare realitate. „Tu ai sindromul Stockholm, tu întotdeauna încerci să-ți justifici torționarii” îi spune Veacceslav Platon și o repetă de câteva ori de-a lungul videoului. Conștient sau nu, el vorbește, în primul rând, despre relația lor.

E Natalia Morari o victimă a iubirii, a destinului, a circumstanțelor? Poate o femeie atât de inteligentă să se îndrăgostească atât de pătimaș, încât să nu mai vadă că bărbatul de care și-a legat viața o îndoaie ca pe o trestie, gata să se rupă? Pe ea, cea care a ținut politicienii la vârful degetelor ani la rând? 

Ce am văzut eu este o femeie dominată. Cu voia sau fără voia sa, e o altă întrebare. Dar am văzut și altceva: un om care merge va banque pentru o cauză care nu e a lui.

Încercarea de a reveni la acea Natalie Morari îndrăgită cândva de toată lumea - corectă, echilibrată, caldă, sociabilă, care știe să inspire încredere - a eșuat. Dacă acesta a fost un rol, Natalia l-a jucat aproape perfect. 

Dacă întrebările nu i le-ar fi pus Veaceslav Platon, această poveste nouă ar fi fost în probabil în gura și inimile tuturor. Publicul, obosit de proza vieții, de știrile despre prețul la gaze și energie electrică, epuizați de frica războiului și a rachetelor care ne străbat cerul, ar fi găsit loc pentru istoria despre căința unei femei tinere și frumoase, care, de dragul bărbatului iubit, a pus totul în joc. Doar că în această „eliberare” Natalia a mizat greșit și a folosit prea insistent rolul victimei circumstanțelor și a oamenilor răi, uitând că moldovenii sunt ei sensibili, dar în adâncurile sufletelor lor, înțeleg foarte bine când li se bagă marfă stricată. Nu, Natalia Morari nu este chiar atât de nedumerită de ce relația ei ascunsă cu Veaceslav Platon a trezit un val de dezaprobare, dezamăgire și furie. Ea înțelege foarte bine, chiar dacă, în fața camerelor, a ales să spună altceva.