Până în clipa în care scriu, doar Libertatea și-a cerut scuze pentru greșeala pe care au comis-o și anume că au tirajat o informație, sursa căreia e un site dubios, fără a verifica veridicitatea ei.

„Politica editorială va fi simplă: jurnalul va prezenta ca adevărat tot ce este probabil” spunea Étienne Lousteau, personajul din „Iluzii pierdute”, o ecranizare după lucrarea cu același nume a lui Balzac. 

Ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în presa românească, imitat cu multă sârguință și de presa de la noi, este o gafă imensă. Cu toate acestea, reacția publicului a fost una foarte reținută, comparativ, bunăoară, cu dezbaterile pe care le-a stârnit însăși vestea că Elon Musk ar veni la Castelul Bran.

Ar însemna asta oare că am ajuns într-un punct în care cerem selectiv de la mass-media acuratețe în informația pe care ne-o livrează, surse verificate, fact checking serios? Iar dacă ne place subiectul, când acesta ne trezește emoții, ne dă o doză de adrenalină sau ne confirmă unele bias-uri interioare, trecem ușor cu vederea faptul că au fost omise etape importante (sau chiar toate) ale muncii jurnalistice până una bucată știre să ajungă sub ochii publicului?

Intrăm într-o zonă periculoasă a unui jurnalism pre-apocaliptic (dacă permacrisis a devenit cuvântul anului, ce ne mai încurcă să ne simțim în anticamera apocalipsei?), a unui jurnalism care e bun atât timp cât ne satisface nevoia de a răbufni, de a ne elibera de frustrări și furie, de a polemiza despre ce ne este drag sufletului, de a găsi aliați pentru orice ne trece prin cap și aici gândiți-vă la varietatea de teorii conspiraționiste care populează tot mai mult rețelele de socializare de la pandemie încoace.

Dacă ne dă ceea ce ne place, jurnalismul e bun și nu mai contează că se bate cap în cap cu realitatea, cu rigorile meseriei, cu etica profesională.

În același timp, dacă jurnalismul ne scoate din zona noastră de confort, dacă ne aruncă brutal în realitatea obiectivă care nu coincide cu închipuirea noastră despre cum ar trebui să funcționeze lumea, dacă ne pune față în față cu evenimente care poartă în sine pericolul căderii în stări de anxietate greu de tolerat, acesta nu mai este bun. E „de doi bani”, superficial, mincinos. 

Jurnalismul trebuie să fie deranjant. Să deranjeze publicul și, mai ales, sursele. Să pună degetul pe rană și să-l țină acolo, până nu ne învățăm să o vedem și să o tratăm. Viața într-o lume „probabilă” în care navigăm ajutați de un jurnalism „probabil” nu face bine sănătății mintale. Pe termen lung pierdem simțul realității.