PORȚIA de istorie | Evreii din Basarabia: Minoritatea care a ajuns de la 11% din populație la doar 0,1% în ultimele două secole

Pentru a înțelege mai bine cum au apărut și care a fost aportul evreilor la dezvoltarea actualei regiuni dintre Prut și Nistru, am decis să facem o scurtă incursiune în istoria prezenței acestora în zonă.

Când au apărut evreii în Basarabia

Un răspuns clar la această întrebare nu există, or primele mărturii documentare despre evreii din spațiul nostru pot fi găsite în jurnalele unor călători arabi din sec. IX - X. Cu toate acestea, având în vedere descoperirile arheologice, se presupune că apariția acestora ar data încă din perioada Daciei Romane, or chiar din sec. al II-lea, ei venind cel mai probabil, urmare a valului de coloniști aduși aici de împăratul Traian.

Ceva mai multă claritate istorică găsim totuși abia în perioada primilor domni ai Țării Moldovei, în cazul de față Roman I (1391 - 1394) și Alexandru cel Bun (1400 - 1432), care printr-o serie de hrisoave acordă unele înlesniri comercianților evrei așkenazi. Cu timpul, comunitățile evreiești vor apărea în toate orașele și târgurile din Țara Moldovei, mai ales că în zonă vor apărea și evreii sefarzi, de origine spaniolă.

La Chișinăul, evreii sunt atestați în 1774, când în urma unui recensământ efectuat de trupele ruse, sunt înregistrați 600 de evrei, din populația totală a orașului de 7.000 de locuitori. La nivelul întregii regiuni a Basarabiei, populația evreiască reprezenta 4%, conform recensământului din 1818.

Vezi și: PORȚIA de istorie: Când și cum au ajuns nordul și sudul Basarabiei un „mozaic de etnii”

Având în vedere politica discriminatorie a autorităților țariste, în speță celebrul „Regulament despre evrei” din 9 decembrie 1804, care încuraja stabilirea evreilor în zonele apusene ale Imperiului, la scurt  timp după anexare, numărul de evrei prezenți în Basarabia va înregistra o creștere spectaculoasă. Astfel, în 1836, comunitatea evreiască număra 95.000 de persoane, față de 19.500 în 1818, dintre care aproape 10.000 se aflau în Chișinău.

Ponderea majoră a populației evreiești în așezările rurale este remarcată și de ediția din 1909 a „Enciclopediei evreiești Brockhaus și Efron” care scria în articolul „Basarabia” că în toată provincia locuiau 228.000 de persoane, iar în zona urbană 37% din locuitori erau de origine evreiască.

Autoritățile țariste, în special din perioada domniei țarului Nikolai I, au aprobat „Regulamentul despre evrei” din 1835, în care evreilor li se oferea posibilitatea de a arenda sau folosi în condiții speciale terenurile statului pentru lucrări agricole. Astfel, promovând mutarea unei părți a populației evreiești în zonele rurale, multe dintre care aveau soluri fertile de cernoziom, cu condiții naturale favorabile, între 1830 - 1860, au fost înființate în Basarabia 17 colonii agricole evreiești.

Potrivit istoricului Valentin Tomuleț, în județele Soroca și Bălți erau înregistrate nouă colonii evreiești, fiind vorba de Alexăndreni, Mărculești, Zgurița, Cârpești, Dumbrăveni, Briceva, Valea lui Vlad, Vertiujeni și Liublin. Către 1857, în Basarabia deja erau înregistrate deja 13 colonii evreiești, în județele Hotin, Soroca, Iași, Orhei, Chișinău și Bender, afirmă cercetătorul.

O viață plină de restricții

Viața comunităților evreiești nu a fost însă una ușoară, fiind îngreunată de numeroasele restricții, impuse gradual de autoritățile imperiale ruse. Astfel, în 1866, locuitorilor de origine evreiască ai Imperiului Rus li se interzice să achiziționeze terenuri, iar în 1882 li se interzice inclusiv și arendarea loturilor de pământ, dar și traiul în localitățile rurale. În aceste condiții, are loc și primul val de migrație din Basarabia, mulți plecând peste Ocean, iar o parte - în Palestina.

În anul 1903, are loc primul pogrom evreiesc la Chișinău, urmat de încă unul la o distanță de doar doi ani, forțând comunitățile evreiești să creeze unități de autoapărare. Ulterior, potrivit aceleași cercetătoare, doar între anii 1905 - 1910, din Imperiul Rus au emigrat doar în Palestina peste 120.000 de persoane, o parte semnificativă fiind evrei basarabeni. Alți aproape 700.000 de evrei din întregul Imperiu Rus și mai ales din Basarabia, au plecat în SUA sau în America Latină în perioada imediat următoare, citând datele statistice ale acelei perioade.

Interbelicul

Ulterior, în perioada interbelică, populația evreiască a reușit să cunoască o perioadă de dezvoltare și relativă liniște dar și de anumite conflicte cu autoritățile române sau formațiunile extremiste, care nu de puține ori îi priveau cu suspiciune, etichetându-i drept „agitatori ai bolșevismului”, după cum apare în mai multe note ale Siguranței Române dar și a altor instituții sau personalități publice. Asta deși, anterior, în 1917 - 1918, ponderea evreilor în populația basarabeană fusese recunoscută prin însăși faptul că în Sfatul Țării, 14 mandate erau deținute de evrei. 

Spre exemplu, ministrul afacerilor străine al României din 1927, Nicolae Petrescu-Comnen, scria în nota sa adresată secretarului general al Societății Națiunilor următoarele:

„…în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare pate evrei. Se descoperă organizații comuniste: șefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori: ei sunt în cea mai mare parte evrei.”

Cu toate acestea, prezența acestora în viața economică a fost constantă. Spre exemplu, datele statistice din 1920 relevau că în capitalele județelor Basarabiei, 1.155 de întreprinderi industriale erau deținute de evrei din totalul de 1.693, după cum se arată în lucrarea „Minoritățile naționale din România” a istoricului Ioan Scurtu.

Ulterior, anii 1930, marcați de consecințele Marii Depresiuni și creșterea influenței extremei drepte românești au condus în final la o creștere a sentimentului anti-evreiesc. În primăvara anului 1930, forțele de ordine de la Chișinău raportau că „se observă o vădită creștere în mișcarea antisemită din această provincie, unde în prezent elementele turbulente nu-și întinsese activitatea decât la orașe și în mică măsură”, afirmă autoarea V. Nicolenco în studiul „Extrema dreaptă în Basarabia (1923 - 1940).

Situația era mai complicată mai ales în județe precum Bălți sau Cahul, care vor ajunge să fie cunoscute în epocă drept fiefuri ale celor două partide politice extremiste din epocă: Liga Apărării Național Creștine condusă de A.C.Cuza și Mișcarea Legionară, care a activat sub diferite denumiri, fiind condusă de Corneliu Zelea Codreanu.

Anii 1940

Printre acuzațiile care li se imputau acestora se numărau inclusiv faptul că la 28 iunie 1940, inclusiv etnici evrei au participat la acțiunile de jefuire și dezarmare a trupelor române aflate în retragere din Basarabia, după cum se relevă din raportul Comisiei pentru investigarea ilegalităților din ghetoul din Chișinău, creată la ordinul mareșalului Ion Antonescu.

Totul a început la 23-25 iulie 1941, când la Chișinău este creat un ghetou evreiesc, în baza unui ordin emis încă la 20 iunie 1941, fiind creat într-o zonă anterior dens populată de evrei. În prezent, este vorba de zona străzilor bd. Grigore Vieru, str. A. Pușkin, Bulgară și Romană. Ulterior, au fost expulzați primii 25.000 de evrei, pe teritoriile ocupate de armata germană din Ucraina. Singurul supraviețuitor al Holocaustului din Chișinău care și-a publicat memoriile este Samuel Aroni.

Până în august 1941, în Basarabia erau deja creat șapte ghetouri mari și tabere de concentrare, unde se aflau circa 56.000 de evrei. În consecință, urmare a deportărilor acestora începând cu septembrie 1941, către începutul anului 1942, în oraș mai erau atestați doar 86 de persoane de origine evreiască.

Ulterior, după anul 1944 și revenirea în regiune a autorităților sovietice, populația evreiască a început să scadă, încet dar sigur. Astfel, În anul 1979, conform recensământului efectuat atunci în RSS Moldovenească trăia o populație evreiască de 80.100 locuitori, iar numai după zece ani numărul s-a micșorat la 65.800, majoritatea populației evreiești trăind în Chișinău. În prezent, au mai rămas în Republica Moldova doar 4.867 de evrei (0,1%), conform recensământului din 2004, mulți dintre care locuiau în orașele mari.