O țară aflată în război, mai ales când e ținta unei invazii, trebuie să vorbească despre experiența sa neîncetat, prin toate gurile, în toate limbile, folosind orice rime, de la cele mai banale, la cele mai sofisticate. Și ceea ce face președintele Ucrainei, urmat de soția sa, este un exemplu scos din cele mai bune manuale despre cum să comunici când ești de partea cea bună a lucrurilor și ai nevoie de ajutor pentru a învinge Răul.

Interviul lui Volodimir Zelenski pentru David Letterman a fost din același manual. Aflat față în față cu unul dintre cei mai renumiți intervievatori ai ultimelor decenii, Zelenski și-a jucat ireproșabil rolul.

Citiți și EDITORIAL |„Fără voi”

În octombrie 2022, David Letterman, prezentator tv și producător american, a călătorit la Kiev, pentru a filma un episod special pentru talk show-ul său, „Următorul meu invitat nu are nevoie de prezentare cu David Letterman”, difuzat pe Netflix. Acest interviu este ca o piesă pop, gândită, scrisă și lansată impecabil - ușurel, scurt, țintit spre un public larg și nepretențios, care preferă rimele simple ce pot fi prinse din mers și fredonate fără nicio pregătire muzicală. Este presărat și cu o doză suportabilă de dramatism, atât cât să reamintească ascultătorilor că vorbim cu președintele unei țări în plin război. O piesă menită să devină hit.

Întrebările pe care i le-a pus Letterman lui Zelenski sunt ca dintr-un scenariu al unei melodrame clasice: personajul principal, charismatic și neînfricat, care zi de zi ia decizii vitale pentru o țară întreagă, este întrebat despre lucruri simple, pe care să le înțeleagă orice om - despre culorile drapelului Ucrainei, despre ce înseamnă sirena care s-a auzit în timpul interviului (filmat într-o stație de metro), despre cum Putin poate susține că nu există nicio țară Ucraina, despre cum se simte președintele Zelensky, o întrebare de la care acesta din urmă s-a eschivat printr-o glumă mai neîndemânatică, dar cu atât mai plină de naturalețe.

Însuși interviul începe cu o glumă, urmată de monologul lui Letterman, care își exprimă admirația față de Zelenski, printr-un discurs plin de patos cinematografic american: „Îmi amintesc că atunci când a început războiul, neștiind multe despre dvs., v-am văzut la televizor. Le spuneați fraților și surorilor dvs. din Ucraina „Aceasta poate fi ultima dată când mă vedeți în viață”. Și am găsit asta, la fel ca toată lumea, emoționant, tulburător și inspirațional. Și m-am gândit pentru mine: „Nu sunt obișnuit să văd ființe umane comportându-se așa”.

Interviul lui Zelenski pentru David Letterman e la fel cu portretul recent al primei doamne, Olena Zelenska, din revista „Vogue”, acompaniat de un shooting în culori sumbre și totuși senzual, al cuplului prezidențial, semnat de legendara fotografă Annie Leibovitz.

E neobișnuit probabil să citești într-o revistă glossy, cum este „Vogue”, genul de conținut care a fost preluat din discursul Olenei Zelenska în fața Congresului american, în care prima doamnă cere arme pentru Ucraina: „Cer ceva ce nu aș vrea să cer niciodată: cer arme – arme care nu ar fi folosite pentru a purta un război pe pământul altcuiva, ci pentru a ne proteja casa și dreptul de a ne trezi vii în acea casă.” Însă, anume așa se lucrează cu opinia publică, pe care trebuie s-o atragi de partea ta, deoarece ea, opinia publică, într-un final, va decide, să permită sau nu propriului stat să dea arme unei țări îndepărtate, despre care nu se știa nimic până ieri.

Ca să câștigi un război, rachetele nu sunt suficiente. Colosala muncă de advocacy și comunicare, făcută în paralel, asigură Ucraina, pe lângă arme, cu multe lucruri de care are nevoie o țară invadată. Și, nu în ultimul rând, cu confirmarea că este de partea corectă a istoriei.