Originile „demonice”

Inițial, istoria a înregistrat această afecțiune, grație grecilor antici, sub termenul de „melancolie”, de la grecescul „mela” (negru) și „khole” (bilă). Pentru prima dată mărturii care să consemneze prezența acestei afecțiuni apar în Orientul Apropiat. Considerată de origine „demonică” și uneori o „boală feminină”, de tratarea ei se ocupau preoții, întrucât medicii erau destinați doar pentru tratarea leziunilor fizice.

Astfel, ideea conform căreia depresia este o boală spirituală a fost mult timp acceptată, or până și primul istoric, Herodot ne scrie despre un rege melancolic, probabil al sciților, care după părerea sa, era înnebunit de spiritele rele, după ce a distrus templul Afroditei. 

„Dar sciții care au jefuit templul și toți urmașii lor de după ei au fost afectați de zeiță cu boala „feminină"; de aceea sciții spun că sunt afectați ca urmare a acestui lucru și, de asemenea, că cei care vizitează teritoriul sciților văd printre ei starea celor pe care sciții îi numesc „hermafrodiți”, scrie Herodot în „Istoriile” sale.

Acest lucru nu ar trebui să ne mire, din moment ce în zorii umanității, bolile și afecțiunile mintale erau considerate o „formă de posedare demonică”. Asta însemna că tratamentele erau printre cele mai dure, incluzând tehnici de exorcizare, care cuprindeau bătăi sau înfometare. Ceva mai târziu, lucrurile se vor schimba, din moment ce în lumea greacă și cea romană, doctorii au început să atribuie depresiei atât cauze biologice cât și fizice.

Viziunea grecilor și romanilor

Astfel, unul dintre cei mai cunoscuți medici ai Antichității, Hippocrate, a sugerat în „Aforismele” sale, printre primii că trăsăturile de personalitate și bolile mintale sunt legate de fluidele corporale, numite „umori”, care puteau fi atât dezechilibrate cât și echilibrate. Este vorba de patru umori: bila galbenă, bila nenagră, flegma și sângele. În opinia lui, melancolia apărea din cauza excesului de bilă neagră în splină, recomandând astfel niște tratamente mai „umane”, ce presupuneau multe băi, exerciții și o dietă pentru a elimina excesul respectiv din organism.

La rândul său, Cicero, important om de stat al Romei Antice, afirma că melancolie era cauzată de trei factori: furia violentă, frica și durerea, care proveneau din anumite dezechilibre mentale, decât probleme de natură fizică. Astfel, încet-încet se conturează o nouă viziune asupra originii depresiei în lumea antică, ceea ce denotă un progres în domeniul medicinei și mai ales a felului cum erau văzute bolile mintale.

Dar cum progresul are urcușuri și coborâșuri, un regres îl sesizăm chiar în prima jumătate a sec. I d. Hr, când personalități precum Cornelius Celsus (25 î.Hr - 50 d. Hr), care în „De Medicina”, susțineau că bolile mintale sunt totuși cauzate de demoni și mânia zeilor. Prin urmare, tratamentele recomandate includeau înfometarea, încătușarea și chiar bătaia, deși mai afirma și existența unor tratamente ceva mai umane.

„Bolnavii de melancolie răspund diferit la camerele luminoase sau întunecate. Unii preferă să fie ținuți în camere întunecate; alții preferă spațiile bine luminate. Totul depinde de pacient, iar îngrijitorul trebuie să fie sensibil la nevoile acestuia”, scria savantul roman.

Ulterior, în sec. II, celebrul medic roman, Galen, a conturat o teorie oarecum fatalistă, conform căreia unele persoane care suferă de melancolie și alte boli mintale se nasc cu un temperament care le predispune la astfel de suferință și că într-o anumită măsură, tratamentele pot face foarte puțin pentru aceste persoane.

Cu o interpretare diferită asupra acestei boli au venit filosofii stoici, care susțineau că tulburările mintale și emoționale erau cauzate de o percepție greșită asupra propriilor experiențe și situații din viață. Prin urmare, aceștia recomandau schimbarea modului și viziunii asupra vieții, ceea ce putea atenua suferința.

Revenirea la origini

Un nou regres a avut loc după căderea Imperiului Roman, în sec. V, atunci când gândirea științifică cu privire la cauzele bolilor mintale a revenit la ideea că acestea sunt provocate de diavol, iar oamenii bolnavi sunt posedați de diavol, demoni, vrăjitoare și că ar fi capabili să infecteze și alte persoane cu nebunia lor.

„Nimic nu este mai bun și nici o terapie nu este mai semnificativă pentru tratarea Melancoliei decât prin lucrări obligatorii care au mari beneficii care satisfac și ocupă sinele, dar și prin călătorii, pentru că am văzut cât de rău este plictiseala și lipsa de ocupații, care sunt cel mai grav pericol de a provoca această boală și, de asemenea, gândindu-se la trecut. Această boală ar trebui să fie tratată prin lucrări, și atunci când nu este disponibil atunci prin vânătoare, joc de șah, băutură, cântând și competiție în ceva, și activități similare”, scria medicul persan.

Viziunea asupra melancoliei se schimbă în timpul Renașterii, deși nu putem spune că această modificare de percepție a fost una semnificativă. Așa se face, că vânătorile de vrăjitoare și execuțiile bolnavilor mintali erau la ordinea zilei, în toată Europa. În același timp, unii medici au revenit la convingerile lui Hippocrate, afirmând că bolile mintale sunt generate de cauze spirituale, unii chiar avansând ideea și spunând că și vrăjitoarele ar fi persoane cu probleme psihice care aveau nevoie de tratament. În acest sens,  tratamentele pentru melancolie folosite în Grecia antică aveau să revină în actualitate – mersul pe jos, reflecția filozofică, rugăciunea, poțiunile, dormitul în hamace și laptele matern.

Melancolia, ceva „cool”?

Mai mult, apare și un „revers” al monedei, mulți scriitori și filozofi ai Renașterii văzând stările depresive prin lentila aristotelică – ca un posibil catalizator de geniu și măreție.

Astfel, filozoful italian renascentist Marsilio Ficino, originar din Florența, o figură cheie în istoria ezoterismului vestic, va promova ideea că melancolicii ajung astfel pentru că se străduiesc să înțeleagă taina și slava lui Dumnezeu, dar își dau seama că ei n-au cum să o obțină aici, pe Pământ. 

„Până acum este suficient să arătăm din ce motiv preoții Muzelor sunt melancolici de la început sau devin astfel după studiu, din motive mai întâi cerești, apoi naturale, iar în al treilea rând umane”, scria Ficin.

„Cel care-i aduce la disperare este decalajul dintre potențialul lor elevat și „picioarele de plumb (...) Atât timp cât suntem reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ, suntem deranjați continuu de nostalgie pentru patria cerească“, scrie Ficino. De aceea, pentru renascentiștii europeni, melancolia a devenit un semn de calitate, profunzime și complexitate intelectuală.

Așa se face că a fi melancolic în Europa Renașterii devine încet-încet un semn al elitismului, mai ales odată ce aristocrații și marii artiști își asumă cu multă mândrie temperamentul melancolic. Cel mai bine acest lucru este văzut în literatură sau teatru, un exemplu bine cunoscut fiind piesa Hamlet a lui Shakespeare.

Englezul Robert Buton chiar a și scris o carte despre originile melancoliei, cu un accent asupra tendinței celor din timpul epocii sale, de a îmbrățișa acest temperament. Numită „Anatomia Melancoliei” și publicată în 1621. De la el aflăm că definiția melancoliei în sec. XVI - XVII, este deja una mai axată pe starea persoanei, adică pe prezența unei stări de tristețe fără motive aparente.

În acest mod, melancolia va intra în perioada epocii moderne ca o necunoscută în fața doctorilor și a altor specialiști, fiind însă în continuare văzută drept un simbol al elitismului, mai ales în condițiile prezenței curentului romantic în literatura europeană. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a Europei Occidentale, depresia a ieșit din tiparul „bolilor cu cauze spirituale”, ajungând să fie văzută drept o boală fizică, fără a avea însă un tratament concret.