După pandemie nu ne puteam imagina că ar putea exista și altceva care să ne compromită cotidianul într-un mod atât violent și impredictibil cum a făcut-o virusul. Credeam că am atins apogeul incertitudinii, izolării, fricii confuze, greu de localizat, și că mai departe nu poate fi decât mai bine, pentru că tot ce e mai rău oricum va trece.

{{blockquote\?După 2020 orice an nou îl vedeam mai bun.

Și, apoi, cine putea să-și imagineze că în secolul XXI, în mijlocul Europei, poți muri nu doar din cauza unui virus (moarte cumva prorocită de cărțile de SF), dar și de război? În imaginarul nostru colectiv, atrocitățile, pentru care omenirea are un apetit și un talent aparte, au rămas în sec. XX. Războaie, regimuri totalitare, genocide, invazii, vise halucinante despre imperii, teorii despre rase superioare, gropi comune, soldați fără nume, persecuții în masă… Le trecusem pe toate. Credeam noi, care, în fond, n-am făcut mare lucru pentru a ne răsplăti pentru cerul pașnic deasupra capetelor noastre. Pacea era un dat și o rugăciune a bătrânelor care ne făcea să surâdem. „Care pace?”, ne gândeam... În secolul tehnologiilor informaționale războaiele nu mai au sens.

Am greșit. Vom mai greși.

{{blockquote\?Și dacă 2022 ne-a dat ceva, în afară de groază, atunci acel ceva ar trebui să fie despre valoarea vieții.

Dacă pandemia nu ne-a putut convinge că viața e fragilă și cu atât mai prețioasă, atunci războiul ar trebui s-o facă. Or, valoarea pe care o dăm vieții este ceea ce ne deosebește de barbari, de cotropitori, de slugile, mai mult sau mai puțin anonime, ale regimurilor despotice și de ucigașii cu soldă. E un marker al civilizației, culturii, educației, conștiinței de sine, empatiei și omeniei. E ceea ce ne face oameni în sensul în care acest cuvânt ne dă fiori.

Lecția și tema pentru acasă cu care să intrăm în 2023 e următoarea: viața fiecărui om are valoare, indiferent de rasa, etnia, vârsta, confesiunea, orientarea sexuală, viziunea politică sau orice altă caracteristică. Dacă vom învăța, cel puțin, acest lucru, care pentru mulți moldoveni rămâne, din păcate, dincolo de capacitatea lor de înțelegere și acceptare, zilele noastre ar fi croite după alt calapod. Am cheltui mai puțină energie pentru ură, discuții inutile, ranchiună, invidie, ne-am căuta de treabă și ne-am face viețile mai confortabile, vorbirea mai plăcută și gândirea mai critică.

Într-o zi războiul se va termina și va fi mare păcat, dacă noi așa și nu vom învăța nimic din el și vom aștepta ani noi mai buni, fără a face nimic… bun.