Suntem de mici învățați că e bine să dăm „celor mai triști ca noi”. Ni se inculcă că o jucărie, o pungă cu dulciuri, o haină pe care am purtat-o, donate unui copil mai trist poate să scadă din „tristețea” lui. Dar câți dintre părinții care își îndeamnă copiii să-și împartă jucăriile cu „cei mai triști” se întreabă cum va fi viața copilul sărac sau orfan mâine sau peste o lună?

Caritatea nu rezolvă problemele pe termen lung. E ca o frunză de pătlagină pusă pe rană. Rana se poate prinde și atunci ne felicităm că actul caritabil a avut sens. Însă, în cazul în care tot satul va fi plin de răni sângerânde și purulente, frunzele de pătlagină nu vor ajuta. Va fi nevoie de un sistem medical bine pus la punct, modernizat și accesibil, asigurat de stat din impozitele noastre.

Caritatea nu este nici sustenabilă. Oamenii donează diferit, în funcție de veniturile lor la momentul respectiv, de starea de spirit, de timp, de simpatia față de omul/organizația care cere. „A trăi din mila cuiva” descrie exact natura instabilă a carității și vulnerabilitatea absolută a celui care nici măcar nu poate prevedea când va avea parte de această milă. Și, când omului i se ia predictibilitatea, cât de mică n-ar fi, i se ia totul. Caritatea îi face pe receptori dependenți și îi lipsește de putere.

Oricât ar părea de paradoxal, dar caritatea e plină de inegalități. Sunt cauze pentru care oamenii donează mai ușor și cauze care, din start, sunt perdante. Și aici intervine concurența: care dintre cauze ne va sensibiliza mai mult, aceea va avea parte de banii noștri. Iar procesul de a alege pentru ce cauză să donezi poate fi tratat ca imoral - care viață e mai importantă, care boală mai strașnică, cine merită să trăiască, cum alegi dintre un copil și un tânăr, dar dintre un câine, un copil și o pisică? Și dacă alegi să salvezi un câine și nu un om? Sunt întrebări la care, de regulă, răspund emoțiile noastre, chiar dacă economiștii ne-ar îndemna să folosim metoda de comparare a beneficiilor.

John List, un economist la Universitatea din Chicago, a realizat un experiment care a arătat că oamenii nu donează cu mare tragere de inimă și că acțiunea de a dona e condiționată de factori care au puține în comun cu generozitatea sau altruismul. Folosind teste controlate pentru a compara diferite metode de strângere de fonduri din ușă în ușă, echipa profesorului List a descoperit că este mult mai eficient să strângi fonduri prin vânzarea de bilete de loterie decât să ceri bani în scopuri de caritate. Altă descoperire a fost că femeile tinere albe și atractive vor reuși să colecteze mai mulți bani, decât „un sortiment” mai modest de bărbați și femei de forme, rase și dimensiuni diferite.

Dar cel mai mult caritatea contribuie la menținerea corupției în țările sărace. Lipsurile din, să zicem, sistemul de sănătate, sunt acoperite de mărinimia donatorilor, în timp ce banii din buget prevăzuți pentru aceste scopuri, pleacă, parțial sau în întregime, în conturile celor care au acces nemijlocit la ei.

Cu toate acestea, caritatea, așa cum o știm și o practicăm în prezent, nu va dispărea atât timp cât va exista omul în versiunea sa actuală. Valorile care controlează civilizația umană sunt mai puternice decât orice raționament sau analiză. Însă, ce putem schimba este felul în care ajutăm. Și primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să nu ne fie frică să chestionăm caritatea, apoi să discernem tipul de nevoie care există.

Steve Corbett și Brian Fikkert, autorii lucrării „When Helping Hurts”, scriu că „ajutorarea” poate fi definită ca furnizarea imediată și temporară de ajutor de urgență. Cel mai proaspăt exemplu pentru noi ar fi ajutorul pe care moldovenii l-au acordat refugiaților ucraineni în primele săptămâni de război. Alte exemple ar fi sprijinul imediat după un dezastru natural sau atunci când o femeie, singură sau cu copii, caută refugiu dintr-o relație abuzivă fizic. Dar ajutorul nu mai este necesar și devine chiar dăunător atunci când persoanele au posibilitatea de a se ajuta singure. Adevăratul ajutor este să știi să te oprești din „a ajuta” și să lași omul să-și recapete puterea asupra propriei vieți.