Intervenția lui Oleksandr a fost una mai deosebită pentru noi, cele aproape 20 de jurnaliste din Moldova, Ucraina și Germania, adunate într-o sală de ședințe confortabilă din centrul Berlinului, cu câte o cană de cafea în față - Oleksandr Zhuhan se afla într-o zonă de desfășurare a luptelor. Ascultându-l, nu puteam să nu mă gândesc cu fascinație la cât de mult contează pentru acest om să-și transmită mesajul, despre el și despre semenii săi și că o face în pofida la orice. Chiar și, metaforic vorbind, din tranșee.

Activismul poate lua forme diverse. El nu se rezumă doar la acțiuni de protest sau texte pe rețelele de socializare. Contextele politice dificile creează ecosisteme complexe, în care și activismul, și reacția autorităților la cererile activiștilor pot lua forme de-a dreptul surprinzătoare. Cercetând acest subiect, am găsit un exemplu atât de uimitor, încât poate părea o anecdotă. Se întâmplă, la fel, în Germania, dar în anii dinaintea căderii Zidului Berlinului.

„Soldații ar trebui să se străduiască să deconstruiască prejudecățile morale tradiționale împotriva homosexualității”. Acesta este unul cele cinci „principii” pe care armata comunistă a Germaniei de Est le-a adoptat în septembrie 1988, cu aproximativ un an înainte de căderea Zidului Berlinului. Despre aceasta scrie istoricul și profesorul Samuel Clowes Huneke, care a făcut cercetări extinse despre homosexualite în Germania de Vest și Germania de Est dintre anii 1945 -1990. Tot în 1988 Republica Democrată Germană a permis înrolarea soldaților gay în armată, inversând o politică pe care guvernul o instituise în anii 1950.

În general, statul est-german a fost relativ tolerant față de comunitatea LGBT, având chiar și un cadru legal mai favorabil față de homosexuali, ceea ce nu poate fi spus despre Germania de Vest sau alte state din Europa de Vest din acea perioadă. Republica Democrată Germană, ca și Republica Federală Germania, de altfel, a moștenit Paragraful 175 din Codul Penal care data din sec. XIX. Paragraful 175 prevedea că „Actul sexual împotriva naturii, petrecut între persoane de sex masculin” se pedepsește cu închisoare. Când la putere au venit naziștii, legea a fost extinsă și înăsprită.

La scurt timp după război, în 1950, guvernul est-german a trecut la o versiune mai blândă a Paragrafului 175, abrogându-l complet în 1968. Astfel, regimul spera, că, prin curățirea Germaniei de Est de relicve fasciste, ar putea crea un contrast favorabil cu Germania de Vest, unde noul regim, condus de cancelarul Konrad Adenauer, a menținut Paragraful 175 în vigoare. Această strategie a dat roade, contrastul dintre cele două republici fiind simțitor pentru bărbații homosexuali. În timp ce Germania de Est a condamnat aproximativ 4 000 de bărbați între 1949 și 1968, Germania de Vest, între 1949 și 1969, a condamnat peste 50 000 de bărbați. Cu toate acestea, persoanele din comunitatea LGBT din Republica Democrată Germană nu au dus o viață ușoară. Ele erau, în cel mai bun caz, invizibile. În cel mai rău, victime ale homofobiei sau persecuțiilor.

Invizibilitatea a devenit, la un moment dat, prea apăsătoare pentru mulți din comunitatea LGBT din Germania de Est. Astfel, în anii 1980, ia naștere mișcarea de eliberare și afirmare a comunității, posibilă, grație… Bisericii Protestante și temutului Minister pentru Securitatea Statului, cunoscut ca Stasi sau poliția secretă.

În acea perioadă, Biserica era unica instituție complet autonomă, care aduna sub acoperișul său opozanți ai regimului din diferite domenii ale vieții publice. Acolo și-au găsit loc și activiștii LGBT. În 1984 grupurile formate sub protecția Bisericii protestante au împânzit Germania de Est. Acestea deveneau o putere. Aici intervine Stasi.

Poliția secretă a Republicii Democrate Germane avea o atitudine reținută și suspicioasă față de homosexuali și mișcarea LGBT, în general. Deși nu persecutau deschis persoanele LGBT, monitorizau atent comunitatea, având mulți informatori în interiorul ei.

Când, în anii 80, activiștii LGBT au început să se organizeze în mod activ, pentru Stasi a fost un semn clar că trebuie să se amestece, deoarece exista riscul că regimul ar putea fi amenințat.

Samuel Clowes Huneke scrie că sub presiunea de a opri valul eliberării homosexualilor, Stasi a început să dezbată noi strategii. Astfel, în 1985, a fost produs un nou set de directive cu privire la modul de prevenire a ceea ce Securitatea numit „utilizarea abuzivă politică a homosexualilor”. Și, dacă unele dintre recomandări nu au fost deloc surprinzătoare, cum ar fi intensificarea supravegherii liderilor activiști, recomandarea finală a fost cu totul neobișnuită: „rezolvarea problemelor umanitare ale homosexualilor”. Deci, poliția secretă a decis să satisfacă cererile activiștilor. Logica lor era simplă: dacă dispar problemele, dispar și revendicările, respectiv și activismul LGBT.

Ca un sigiliu al acestui „vânt al schimbării” este și decizia Curții Supreme a Germaniei de Est de pe 11 august 1987, potrivit căreia „homosexualitatea, la fel ca și heterosexualitatea, reprezintă o variantă a comportamentului sexual. Prin urmare, persoanele homosexuale nu stau în afara societății socialiste, iar drepturile civile le sunt garantate exact ca tuturor celorlalți cetățeni.”

Un alt capitol curios și absolut simbolic din istoria mișcării de afirmare a comunității LGBT din Germania de Est este pelicula „Coming Out”, despre un profesor de liceu care își acceptă homosexualitatea și își face coming out-ul. Filmul a avut premiera la Berlin pe 9 noiembrie 1989, în noaptea în care a căzut Zidul Berlinului.

Cauzele care luptă pentru demnitatea umană și libertatea de a fi vor învinge întotdeauna, indiferent de cât de nebănuite vor deveni cărările pe care le vor lua. Istoria a demonstrat-o de nenumărate ori. O va demonstra și în Ucraina.