EDITORIAL | Războiul ne-a învățat să apreciem puținul. Ne va ajuta asta să ieșim nevătămați moral din el?
De aproape un an, mă trezesc și mă culc cu gândul cât e de bine că sunt în patul meu, cu cearșafuri proaspete, pe o saltea adevărată și că deasupra capului am acoperișul casei mele și nu tavanul unui subsol sau acoperișul unei săli de sport. De aproape un an, fiecare din noi a spus-o cel puțin o dată că a învățat iar să aprecieze puținul și esențialul. La o săptămână de la atacul cu rachetă din Dnipro, se pare că nimic nu poate fi mai important și mai stringent decât un loc al tău, sigur, uscat și cald.
・ Diana Guja
Fluxul de refugiați ucraineni din primăvară - oameni speriați, mulți dintre care fugeau cu mai nimic - ne-a făcut să privim ochi în ochi culoarea disperării extreme: să rămâi fără casă și să nu știi când vei mai avea una. Șocați de tragedia vecinilor ucraineni, am revenit la fundamente: pace, un acoperiș deasupra capului, un pat, o mâncare caldă, o haină potrivită. „Cât de puține ne trebuiesc pentru viață!”, o repetăm cu un amestec de smerenie și gratitudine pentru faptul că războiul din Ucraina ne-a costat doar atât.
Această gratitudine, însă, ne poate duce pe cărări greșite.
Când începi să te mulțumești cu puținul, renunți centimetru cu centimetru la speranțe, planuri și libertatea de a visa. Îți ștergi dorințele și îți temperezi ambițiile. E ca și cum te-ai seta pe modul economic, pentru a o întinde cât mai îndelungat cu resurse minime. Devii mic, lipsit de vlagă și incapabil să-ți mai proiectezi un viitor așa cum îl vezi. E exact ceea ce așteaptă regimurile autoritare de la cetățenii lor, creând condiții ideale pentru acest derapaj. E ceea ce fac războaiele de ocupație, când statul invadator desfășoară un front imens în interiorul vieților civililor. Scopul lor e să distrugă spiritul libertății a celor rămași în viață, marile lor speranțe și dorințele absolut umane. O fac prin toate mijloacele posibile: avarierea infrastructurii civile, atacuri teroriste, cum a fost cel din Dnipro, detenții, torturi și masacre, cum au fost cele din Bucea.
De câte ori am auzit de la concetățenii noștri, unii dintre care sunt net favorabili războiului, alții - indeciși, că e mai bine să fim mici, tăcuți, neutri și conciliatori, să ne vedem de treabă și să nu dăm atâta importanță acestui război care nu ne privește. Să ne mulțumim cu ceea ce avem, chiar dacă nu avem multe.
În săptămânile ce urmează vom auzi tot mai des despre planurile sângeroase ale Rusiei pentru 2023. Unul dintre care e că Rusia planifică să mobilizeze alte 500 000 de persoane pentru ofensiva din primăvară, despre care se vorbește că va fi una masivă. Această previziune e sprijinită și de faptul că în fruntea operațiunii din Ucraina a fost numit recent Valeri Gherasimov, șeful Statului Major rusesc. Potrivit unor voci, citate de media internațională, numirea lui Gherasimov a crescut probabilitatea ca Rusia să folosească arme nucleare pe câmpul de luptă în Ucraina.
Ce înseamnă asta pentru noi? În primul rând, un nou val de „să ne mulțumim cu puținul”, care o să ne compromită capacitatea de a trăi din plin și respira adânc, de a merge înainte, de a visa în culori aprinse, de a ne seta scopuri îndrăznețe, dar și de a rezista. Or, pentru a rezista e nevoie de putere interioară, care se alimentează nu din puțin. Ne așteaptă încă un anotimp de lasitudine. Primăvara va fi complicată. Teferi din războiul hibrid care se dă la noi vor ieși doar cei care își vor dori mai multe, în pofida terorii pe care o seamănă susținătorii lui Putin.