Jacinda Ardern, apropo, cea mai tânără femeie din toată lumea la șefia unui guvern, avea doar 37 de ani când a devenit prim-ministră - și-a dat demisia pe motiv că nu mai simte că are energie să se dedice unei activități atât de solicitante, cum ar fi cea de a conduce guvernul unei țări.

„Plec, pentru că, cu un rol atât de privilegiat, vine responsabilitatea – responsabilitatea de a ști când ești persoana potrivită să conduci și, de asemenea, când nu ești. Știu ce necesită această meserie și știu că nu mai am suficient în rezervor pentru a-i face față. Este atât de simplu.”, a spus Jacinda Ardern, într-un discurs sincer care a urmat anunțului demisiei.

Cum și era de așteptat, știrea a făcut înconjurul lumii. Dar, spre deosebire de alte știri despre demisii și remanieri, demisia prim-ministrei neozeelandeze creează un precedent - să te retragi, atunci când nu mai poți livra 100%.

În cultura occidentală, renunțarea e un semn al înfrângerii și al eșecului. Această gândire defectuoasă merge, cot la cot, cu frica paralizantă de a greși, de a spune „nu pot”, de a recunoaște că nu știi, că n-ai avut dreptate sau că ți-ai schimbat opinia. Nimic nu pare mai strașnic decât să apari dezgolit, slab și vulnerabil în fața mulțimii care te privește dezaprobator. Și puțin contează, e reala sau imaginară această mulțime. Dacă într-o zi ți-ai luat un angajament, n-ai dreptul să te retragi pe motiv că nu mai ai ce da.

De câte ori vreun demnitar de stat din Moldova își dă demisia, argumentând decizia prin motive personale, ne place să râdem pe sub mustăți cu subînțelesuri. Când discutăm noutatea cu colegii sau pe rețelele de socializare, de fiecare dată se va găsi cineva care va înainta argumentul „sacrificiului”, pentru a critica decizia „demisionarului”. Acesta sună în felul următor: „Dacă într-o zi ți-ai luat un astfel de angajament (să fii ministru, prim-ministru, președinte etc.), trebuie să fii conștient că el va veni cu multe sacrificii și să nu te plângi că nu mai reziști”. În traducere asta ar însemna - să nu te plângi că ești om și ai limite omenești, deoarece așteptările noastre, ale cetățenilor de rând, față de tine sunt foarte înalte. Să nu mai vrei să le satisfaci sau nici măcar să pretinzi că o faci, este egal cu trădare.

De ce n-am încerca să privim lucrurile din alt unghi? De exemplu, să renunțăm la perpetuarea principiului „crucii sacrificiului”, care se așteaptă să vină la pachet cu o poziție de responsabilitate și care trebuie dusă destoinic, chiar și atunci când nu te mai țin picioarele. Or, renunțând la constructele fataliste, mai mulți tineri, pregătiți și de bună credință, ar fi mai deschiși să ia funcții importante în stat sau să facă carieră politică.

Aici intervine Jacinda Ardern, dându-ne dezlegare la renunțare și la retragere, care nu neapărat înseamnă eșec. Dimpotrivă, să știi să te oprești necesită o mare putere de spirit. „E ok să nu mai poți, să nu mai vrei, să nu te mai bucure”, acesta e mesajul Jacindei Ardern. Prim-ministra, care e în funcție până pe 7 februarie, dorește să fie, în sfârșit, mai prezentă în viața fiicei sale, Neve, și să se căsătorească cu partenerul său, Clarke, care a susținut-o toți acești ani de activitate intensă.

Jacinda Ardern, însă, nu este doar un exemplu de sinceritate și maturitate. Ea a fost printre extrem de puținele femei care au ajuns în vârf și și-au urmat viața: a născut, fiind al doilea lider mondial, după Benazir Bhutto, care a făcut-o și primul care a luat un concediu de maternitate. Ardern, în fond, a fost consecventă până la capăt.