Primul său roman „Războiul nu are chip de femeie” (1985) este alcătuit din sute de interviuri ale femeilor care au participat la al doilea război mondial. Printre acestea se numără Zinaida Korj, instructor medical dintr-un escadron de cavalerie. „Oamenii nu vroiau să moară ... Reacționam la fiecare geamăt, la fiecare strigăt. Un bărbat rănit de îndată ce a simțit că-i vine moartea, m-a cuprins de umeri, m-a îmbrățișat și nu-mi dădea drumul. I se părea că dacă cineva va fi aproape, dacă va fi o soră medicală aproape, atunci va rămâne în viață. El m-a rugat: „Încă cinci minute aș trăi. Încă două minute ...” Unii mureau în tăcere, în liniște, alții strigau: „Nu vreau să mor!”. Înjurau de mama focului ... Unul pe neașteptate a început să cânte ... să cânte un cântec moldovenesc ... Bărbatul moare, dar încă nu-i vine să creadă că e pe moarte. Iar tu vezi cum păru-i se colorează în galben-galben, cum umbra-i mai întâi coboară pe față, iar apoi sub haine ... El zace mort, iar pe fața i se citește uimire, de parcă ar sta culcat și s-ar gândi: Cum de am murit? Oare sunt mort?”, reamintește Korj. „Băieții din zinc” este o carte despre războiul din Afganistan. În paginile cărții regăsim amintirile unui medic bacteriolog dintr-un spital de boli infecțioase.„Soldații răniți nu erau internați la spital imediat. Cinci - zece ore, și chiar o zi - două se aflau în munți, în nisip. Rănile erau atacate de microbi, ceea ce se numește infecția plăgilor. Un soldat rănit se afla în sala de reanimare, iar eu am stabilit la el febră tifoidă.Mureau în tăcere. Doar o singură dată am văzut cum un ofițer a izbucnit în lacrimi. Moldovean. La el s-a apropiat un chirurg, de asemenea, moldovean și l-a întrebat în limba moldovenească: „Tată, ce vă deranjează? Ce vă doare?” Ofițerul a izbucnit în lacrimi: „Salvează-mă. Trebuie să trăiesc. Am soția iubită și fiica iubită. Trebuie să mă întorc acasă ...” El ar muri în tăcere, dar a izbucnit în lacrimi, pentru că a auzit limba maternă”.Moldova în cartea „Voci din Cernobâl” se asociază cu ajutorul umanitar trimis de moldoveni în zona radioactivă.„În fața ochilor mei mereu apare o imagine ... Cum primele autoutilitare frigorifice cu ajutoare umanitare au intrat în curtea casei noastre. Mă uitam la ele de la fereastra apartamentului meu și nu-mi imaginam cum am putea să descărcăm toate acestea, unde să păstrăm încărcătura. Îmi amintesc bine că vehiculele au venit din Republica Moldova. Șaptesprezece - douăzeci de tone de suc, amestecuri de fructe, mâncare pentru copii. Se zvonea că pentru a elimina radiația din organism este necesar de a mânca cât mai multe fructe. Am telefonat prietenii - cineva era la țară, cineva la serviciu. Am început să descărcăm în doi cu soția, dar, treptat, ieșeau oamenii din casa noastră (de nouă etaje), se opreau trecătorii: „Ce fel de mașini?” - „Ajutor pentru copiii din Cernobâl”. Lumea lăsa toate treburile ca să ne dea o mână de ajutor. Spre seara, mașinile au fost descărcate”.