Pentru a face acest lucru, oamenii de știință au conectat un semiconductor CMOS la o membrană artificială de lipide, iar pompele ionice și adenozinotrisfosfatul au conectat circuitul integrat la curent electric.

Pompele ionice au creat un potențial de acțiune în interiorul membranei de lipide, acest fenomen generând destul de mult curent electric încât să pună în funcțiune un circuit integrat sau, mai bine zis, un microcip.

De aici însă apar mai multe probleme fundamentale. În primul rând, este vorba de cât curent ar putea un astfel de sistem să genereze, astfel încât să devină cu adevărat practic și să nu depășească anumite limite de mărime. Iar a doua problemă, cea mai importantă, ar fi cum să combați moartea biologică. Deși adenozinotrisfosfatul generează curent electric, acesta nu o poate face la infinit.

În orice caz, dezvoltarea unor metode de a ”ține în viață” un microprocesor cu propriul nostru corp se apropie, iar acest lucru poate să îi bucure pe unii, iar pe alții, mai puțin. Cand prosteticele vor deveni mai avansate și mai inteligente, nevoia de a nu te plimba cu o baterie după tine va deveni esențială, așa că nu m-ar întrista ideea că propriul meu corp ar fi destul de ”energetic” încât să susțină orice aparat care dintr-un motiv sau altul s-ar afla pe mine. Sau în mine.