Gazul

Cea mai mare parte a consumatorilor români nu primesc însă gazul direct de la Gazprom, ci prin intermediari, firme agreate de Gazprom. Acum sunt două: IMEX Oil şi WIEE, ambele ruseşti acum, după ce Gazprom a cumpărat de la BASF participaţia la Wintershall, care era actionar la WIEE.

Dincolo de importuri, România mai deţine un activ important pentru ruşi: conducta Isaccea-Negru Vodă, prin care Federeţia Rusă tranzitează gaze naturale pe teritoriul României de 37 de ani, pentru a le livra Bulgariei, Greciei şi Turciei. Deocamdată, Gazprom, care a finanţat partial extinderea capacităţii conductei, are exclusivitate în folosirea conductei, pe baza mai multor acorduri încheiate între România şi Rusia, înainte de intrarea noastră în UE, iar Bruxelles-ul presează Bucureştiul să spargă monopolul ruşilor. România primeşte cam 60 de milioane de euro pe an, taxe de tranzit, pe baza tarifelor agreate cu Gazprom cu ani în urmă.

Aluminiul

După o privatizare destul de controversată, care a avut loc în timpul guvernării PSD din perioada 2000-2004 (statul a primit doar 11 milioane de dolari din cedarea controlului la una dintre cele mai profitabile companii, după ce a viitorul proprietar a tot cumpărat pachete minoritare de pe piaţa de capital) Alro Slatina, cel mai mare producător de aluminiu din sud-estul Europei (peste 500.000 de tone de aluminiu pe an) este deţinut de un rus: Vitali Matsiski, proprietarul holdingului Vimetco. Matsitski este de fapt proprietar nu peste o singură fabrică, ci peste un întreg lanţ: producţie de alumină la Tulcea, producţie de aluminiu la Slatina şi fabrică de procesare a aluminiului, tot la Slatina (fosta Alprom).

Petrolul

În 1998, Lukoil punea pe masa Guvernului de la Bucureşti 53 de milioane de dolari pentru cumpărarea rafinăriei Petrotel Ploieşti (fosta Teleajen). O dublă premieră: a fost singura privatizare a unei rafinării româneşti care n-a avut parte de controverse şi scandaluri şi a fost prima data când ruşii n-au folosit o firmă-paravan la achiziţie. După mai multe investiţii, Lukoil a crescut capacitatea de rafinare până la 2,5 milioane de tone pe an, a dezvoltat şi o reţea proprie de distribuţie de carburanţi, care numara astăzi peste 300 de staţii şi este implicată şi în proiecte din sectorul energiei regenerabile. Lukoil mai deţine şi concesiunea pentru două perimetre petroliere din Marea Neagră.

Gazprom Neft. În ultimii ani, divizia petrolieră a gigantului gazelor este din ce în ce mai prezentă în zona noastră, după ce a cumpărat NIS, compania petrolieră naţională din Serbia. În România, Gazprom Neft este prezentă de doi ani, după ce a cumpărat primele benzinării. Lanţul de staţii de benzinării se tot extinde, obiectivul realist fiind 25 de staţii de distribuţie, în 2015. Ca şi Lukoil, şi Gazprom este interesată de resursele României: are concesionate patru perimetre petroliere, în vestul ţării.

Siderurgia

Primul pas facut de ruşi în Romania în sectorul siderurgic a fost achiziţionarea producatorului de tevi Artrom Slatina. La valoare de lichidare, cumpărând datoria pe care firma o avea la stat, pentru că, la acea oră, societatea avea o situaţie deplorabilă. După ce s-a ridicat "cortina", s-a aflat că în spatele companiei germane Sinara Handel, cea care a cumpărat acţiunile de la stat, este de fapt grupul siderurgic rus TMK. Ulterior, TMK şi-a sporit prezenţa în România: după câţiva ani,a cumpărat acţiunile celebrului Combinat Siderurgic Resiţa. Cu un euro şi fără datorii, după privatizarea eşuată cu americanii de la Noble Ventures, una dintre cele mai discutate privatizări din România anilor 2000. Ambele unităţi industrial funcţionează.

O istorie ceva mai complicată a avut-o grupul siderurgic Mechel. Grupul rus, controlat de miliardarul Igor Ziuzin, a cumpărat în România cinci unităţi de producţie: fostul Combinat de Oţeluri Speciale (COS) Târgovişte, fostul combinat siderurgic de la Oţelu Roşu, fosta Industria Sârmei Câmpia Turzii şi uzinele siderurgice de la Buzău (Ductil Steel) şi Brăila (Laminorul).

În toamna lui 2012, Mechel a şocat România când a anunţat că suspendă activitatea tuturor combinatelor din ţară, care, în anul anterior, avuseseră afaceri cumulate de peste 800 de milioane de euro şi aveau, împreună, 4.000 de angajaţi. Cauza opririi activităţii: cererea tot mai mică de produse siderurgice prelucrate. Ulterior, toate activele Mechel au fost vândute unei firme controlate de doi cetăţeni ruşi, numită Nikarom, pentru doar 52 de euro. Combinatele au intrat în insolvenţă dar, ulterior, şi-au reluat, rând pe rând activitatea.