La cei 95 de ani, moș Eustafie se poate lăuda cu o impresionantă poftă de viață. Dorința de a face lucruri și de a reuși în toate i se citește pe chip, dar și în mișcările vioaie care țin morțiș să contrazică deceniile care i s-au cățărat în spate.

„Viața, e ca un dans. Dacă te-ai prins, trebuie s-o duci până la capăt. Și ca să nu te faci de râs, mai bine e să dansezi frumos. Când simți că ți-i mai greu, bate cu piciorul în pământ și închipuie-ți că învârtești o duduie hațachie”, spune bărbatul mai în glumă, mai în serios, slobozind de sub buzele frumos conturate un zâmbet tineresc.

Toată viața a fost învățător de istorie. A crescut doi băieți, a sădit zeci de copaci și-a construit o casă și ca un gospodar desăvârșit a săpat și o fântână la poartă. Spune că niciodată nu și-a permis să fie acaparat de gânduri negative, chiar dacă cea mai mare parte din existența sa a fost însoțită de ani grei, cu neajunsuri.

„Am îndurat și foame, am trecut și prin război. Războiul acela nu va ieși niciodată din capul meu. Când m-am întors acasă de pe front, cu pieptul plin de medalii, am găsit ușa încuiată, iar toiagul mamei rezemat de perete. Atunci am simțit durerea adevărată. Dar tot atunci am înțeles că datoria mea pe lumea asta este să las o urmă”, povestește moș Eustafie în timp ce curăță un butaș de vie cu un foarfece cu mâner albastru.

Casa în care trăiește, pare să fie ruptă din poveste. Brâurile proaspăt văruite contrastează frumos cu prispa măturată și stropită. Ograda, deși mica este înfrumusețată de verdele crud al ierbii care se așterne cu bunăvoință sub picioare. Cea mai mare mândrie a bărbatului este, însă, parcela cu flori.

„Este cel mai bun mod în care pot păstra vie amintirea Marusicăi”, spune moșul lăsându-și privirea în pământ.

Deja de zece ani a rămas singur. După o boală care a chinuit-o două decenii, Maria, soția sa, a plecat la Ceruri:

„Cancerul mi-a furat-o. Era singurul om care mă înțelegea fără să vorbesc. Deși deseori mă ciondănea, nu voi uita niciodată blândețea din privirea ei. Nu a fost femeie cu carte. A lucrat croitoreasă toată viața, dar înțelepciunea din vorba ei și bunătatea din sufletul ei m-au făcut de fiecare dată să o consider superioară. Nu făceam nimic fără acordul ei. Știam că cea mai bună decizie doar de ea poate fi luată”.

S-a lăsat o liniște care alterna cu un val de tristețe.

„Când a murit, niciunul dintre cei doi băieți au noștri nu au putut veni la înmormântare. Sunt în America, iar dacă ar fi venit atunci, nu s-ar mai fi putut duce înapoi. Plângeau ei acolo, și eu aici. Așa-s vremurile, ne-au făcut să fim robii banului”, spune bărbatul.

Moș Eustafie vorbește cu admirație despre copiii săi:

„Sunt de treabă. Au acolo familie. Lucrează în niște companii mari, cu calculatoarele. Încă de pe vremea când erau acasă erau pasionați de tehnică. După ce a murit Marusica, mi-au propus să mă duc acolo, la ei. Am refuzat. Aș fi vrut să stau cu nepoții, dar pe cine să las casa? Via? Grădina? Florile?”.

Spune că i-a lăsat să plece pentru că nu a vrut să ia deciziile pentru ei. Chiar dacă recunoaște că Moldova trece prin vremuri grele, bătrânul are încredere în țara sa.

„Omul sfințește locul. Moldovenii oriunde se duc fac treabă bună. Acum închipuiți-vă dacă oamenii noștri ar avea motive să revină acasă. Vă dați seama cum ar înflori țara asta? Ca acea zambilă violetă”, spune moș Eustafie arătând cu degetul arătător spre una dintre florile din parcelă.

Am vrut să știu dacă în cele nouă decenii de viață a reușit să adune multe regrete.

„Da care-i rostul?”, mă întreabă bărbatul zâmbing șăgalnic. „Regretele ne fac să fim slabi. Înainte de a face un lucru, trebuie să gândim cu capul. Să cântărim. Nu există nicio situație în care totul să fie bine. Întotdeauna există plusuri și minusuri. Dacă la numărătoare îți ies mai multe plusuri, înseamnă că asta este calea cea dreaptă”, adăugă moș Eustafie.

Chiar dacă anii mulți îl urmăresc cu insistență, bătrânul se laudă cu o luciditate perfectă și cu o sănătate care îi permite să nu meargă prea des la doctori.

„Nu există secrete. Mâncare puțină, dar bună. Muncă multă, mișcare cât îți permit oasele și apă de izvor. Ei, și de sărbători un pahar de vin din acela din care beau numai popii”, spune bărbatul.

Îl privesc cum mânuiește cu dibăcie foarfeca de vie. Toată făptura sa emană împăcare, liniște, pace.

„Tinerii din ziua de azi au tot și un pic mai mult. Lucruri la care noi, pe vremea noastră, nici nu visam, nici nu ni le imaginam. Cu toate posibilitățile care le sunt puse la dispoziție, nu au niciun motiv să nu reușească în viață. Și nu trebuie să se înghesuie pe la instituturi. Pământul are nevoie de mâini harnice. Pământul ne-a hrănit ani de zile și o să ne hrănească încă tot pe atâta. Dacă este cap, se pot face bani și la țară. Eh, de-aș avea eu anii lor cu mintea de acum”, adăugă moș Eustafie, dându-și pe spate pălăria neagră, ușor atinsă de molii.

Radioul din copac anunță ora 13:00. Moș Eustafie își trece cu dosul palmei peste fața transpirată. Taie un ultim ram uscat din via cățărătoare și își îndreaptă spatele:

„E ora mesei”, spune cu o o bucurie ascunsă. „Când rămâi singur, trebuie să-ți faci un regim, altfel n-ai cum”.

Când ajunge în fața prispei, își descalță caloșii murdari de țărână și îi schimbă cu o pereche curată, proaspăt spălată. Înainte de a-l lăsa în lumea lui, atât de bine pusă la punct, l-am întrebat care îi este cea mai mare dorință. Mă privește cu o ușoară uimire:

„Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Pentru pace, pentru anii pe care îi port, pentru sănătate. Sunt recunoscător pentru copiii pe care îi am, pentru grija pe care mi-o poartă, pentru banii pe care îi primesc în fiecare lună din partea lor. Cea mai mare dorință este și cea mai mare frică pe care o am. Tare aș vrea ca atunci când va veni, moartea să nu mă găsească singur. Să aibă cine-mi aprinde o lumânare”...