Tăcut, modest și omenos, moș Sava are o tristețe aparte în ochi. Rareori își ridică privirea, iar atunci când o face îl învăluie pe cel care-i stă în față cu o căldură adâncă, plină de viață.

„În ziua de azi e greu să crezi oamenii. Iaca vine la tine, vorbește, îți spune, își varsă năduful, apoi pleacă și spune că nu l-ai ascultat așa cum trebuia. Cea mai mare iluzie pe care o avem este că cineva ne datorează ceva. De fapt, doar noi ne datorăm nouă explicații. În rest, fiecare om este câte un drum paralel”, filozofează bărbatul ștergându-și broboanele de sudoare de pe frunte.

Moș Sava are opt copii. Cu toții au emigrat din Moldova, și și-au găsit rostul în lume. După ce a rămas văduv, bărbatul spune că a fost tentat să onoreze invitațiile odraslelor și să plece și el peste hotare.

„Mă gândeam că rămân singur, al nimănui. Ei pot să vină din Paște în Crăciun, iar în restul timpului n-are cine să-ți spună o vorbă bună. Apoi m-am răzgândit. Ei au viața lor, familia lor, eu demult sunt la pensie, de ce să stau pe capul lor? Am zis că rămân aici câte zile mi-o mai da Domnul. Dacă oi muri, știu că mor acasă”, spune bărbatul zâmbind șăgalnic.

De când se ține minte este fierar. Spune că meseria asta, deși nu este prea profitabilă, îl ajută să-și câștige bucățica de pâine și îl face să se simtă un soi de artist:

„Cum să nu te simți artist când reușești să schimbi forma fierului? Iaca pune mata mâna pe o bucată de fier și încearcă s-o modelezi. Ai să poți? N-ai să poți! Da eu, iaca, o transform cum îmi place”, explică moș Sava în timp ce scaldă în jăratic fâșia de metal.

Are aproape 80 de ani, dar se poate lăuda cu o vedere bună și o luciditate perfectă.

„Mă uit la știri în toată ziua. Da nu așa, numai la un post. Le iau pe rând. Am program în fiecare seară. De la 5 până la 10 eu îs la televizor, măcar să ardă casa. Îi ascult pe toți, pe urmă fac propriile concluzii. Da să-ți spun drept, câteodată nici nu știi pe cine să crezi. Fiecare zice altceva”, spune bărbatul dând alehamite din mână.

Vorbește cu drag despre Moldova. Spune că nu știe țară mai frumoasă și cu oameni mai buni decât aici. Nu are multe regrete, dar îi pare rău că nu a reușit să transmită meseria mai departe:

-Înțelegi, eu mor, și nu las nimic în urmă pe plan profesional. Dacă aș putea întoarce vremea, aș face niște cursuri de fierărie. Cum le zice amu? „Master-class-uri”! Meseria asta-i bună, și dacă ești priceput poate fi și bănoasă. Chiar dacă e destul de greu să reziști temperaturilor, dacă un tânăr s-ar apuca de așa ceva, n-ar mai avea nevoie să lucreze pentru banii străinilor”.

După o perioadă de liniște, lasă pârghia din mâini, își scoate mănușile și își trece cu dosul cămășii peste față. Încet se îndreaptă spre ușa din lemn nevopsit, scoate capul afară și respiră adânc. Ca din senin spune:

„Și mai este un motiv pentru care nu m-am dus în străinătate, să trăiesc la copii. Acum, ei din Franța, din America și din Canada, știu că oricând pot să vină acasă. Da eu dacă mă duceam, unde ar fi venit? Unde ar fi spus „acasă?”...