La cei 50 de ani, bărbatul are o față zbârcită și trasă, niște ochi adânciți în fundul capului și o privire stinsă. Ajutat de soția, Zina, se așează în „scaunul cel de toate zilele”. Așa numește el scaunul cu rotile în care este imobilizat de peste 20 de ani. Din cauza unei răceli crunte, la nici 30 de ani a rămas fără picioare.

„Au fost luni de groază. Nici nu vorbea, nici nu mânca, nici să trăiască nu voia. Îl păzeam pe furiș noaptea să nu facă o poznă”, povestește mătușa Zina, o femeie blajină și vorbăreață, stergându-și cu colțul batistei înflorate o lacrimă care se prelingea pe obrazu-i uscățiv.

Bărbatul își întrerupe pentru o secundă activitatea, o privește absent, apoi revine la firul de mălai care odată curățit, ajunge într-un stiv, laolaltă cu alte sute de fire bălăioare.

Fost tractorist, moș Jenea, odată rămas fără picioare a rămas și fără loc de muncă. Cei doi copii cereau de mâncare indiferent de circumstanțe, iar facturile nu știau să se plătească singure. Astfel, bărbatul s-a văzut nevoit să găsească o metodă de a câștiga măcar pentru strictul necesar.

„E tare bravo el! Are multă forță în trupul ista slab. După ce l-am adus acasă de la spital, m-o pus să-i cumpăr un ac și un ghem de ață groasă. Lua fiecare papuc pe care îl găsea prin casă și îl cosea. Din prima nu-i ieșea cine știe ce. Mâinile nu erau date, și nici pricepere nu era. Pe urmă a deprins meseria și m-a pus să dau veste în mahala”, spune femeia în timp ce taie cu putere niște știr pentru a hrăni bobocii din coteț.

Astfel, unul câte unul, sătenii au început să apeleze la serviciile lui Moș Jenea. Unul un pantof, altul o cizmă, al treilea niște sandale pentru copii. Fără să iasă după poartă, bărbatul reușea să adune bănuți suficienți pentru a le asigura odraslelor sale o felie de pâine.

„Pe urmă băiatul a crescut și trebuia să se ducă la învățat, la colegiu. Avea nevoie de bani și i-o spus lui tată-său că toți copiii oamenilor au, da el n-are. Asta tare l-o întristat pe Jenea. O stat câteva nopți și privea în pod. Bani trebuiau nu puțini, și din urmă rămânea fata căreia îi trebuiau câte și mai câte”, își amintește mătușa Zina.

Într-o dimineață, moș Jenea i-a spus soției să-l ducă „la deal”. Acolo aveau un teren pe care creșteau fire de mălai sălbatic. Bărbatul s-a apropiat, a analizat firele de mălai, apoi a scos o seceră și a început să le taie cu lăcomie. Unul câte unul, firele galbene să dădeau bătute și cădeau neputincioase.

„A venit acasă și a început să le măsoare, să le perieze, să le cizeleze. Nici eu, nici copiii, nu știam ce are în gând. Dimineața când ne-am trezit am văzut trei mături noi. El le-a făcut în acea noaptea”, spune femeia privind în gol.

Despre Moș Jenea fiecare sătean are câte un cuvânt de laudă. La rând său, bărbatul deloc vorbăreț din fire recunoaște că cel mai grea luptă în viață se dă cu sine:

„În primul rând e greu să accepți că iaca - ai fost ceva, și acum nu mai ești. Și mai ales că n-o să mai fii. Atunci îmi părea că mai ușor ar fi să-mi iau zilele, să nu se chinuie nimeni cu mine, și nici eu să nu mă chinui. Acum îmi dau seama că mi-ar fi fost rușine de fapta mea”, spune bărbatul stingându-și țigara.

Adunând firele de mălai într-o nouă mătură, moș Jenea spune cu modestie că nu consideră că face ceva deosebit, dar se bucură că reușește să aducă un venit cât de mic în familie:

„Dacă picioare nu-s, mâinile rămân în loc. Ale mele, Slavă Domnului, învață ușor. Dacă pierzi un picior sau un ochi, sau o mână - nu pierzi nimic. Ești pierdut atunci când nu mai ai credință și nu mai vrei. Voința este mare lucru în viață. Oamenii nici nu-și dau seama cât de multe lucruri pot face. Cei mai mulți înțeleg asta atunci când sunt presați de situație”, adaugă bărbatul.

Chiar dacă au trecut ani grei împreună, mătușa Zina își privește cu drag alesul. Cu o sclipire neobișnuită în priviri spune că nu a văzut niciodată marea. Apoi face o pauză și își întoarce ochii mari către soț:

„Iarna asta Jenea o făcut multe mături, o mai cusut niște papuci și o reușit să pună deoparte cinci mii de lei. Mi-o promis că mergem în Ucraina, la mare”, spune femeia cu emoție în glas.

Bărbatul o privește cu o bucurie ascunsă în priviri. Își aprinde o țigară și începe să facă o mătură nouă. Apoi spune cu o duritate prefăcută:

„Cum să nu te duc dacă nu mai am liniște de tine? Mi-ai ros urechile cu marea ta”.

O privește pe sub genele-i dese cum se îndreaptă spre cotețul cu păsări, apoi își lasă zâmbetul ținut captiv să înflorească în voie...