Când intru în cafenea, ele deja mă așteaptă. Conectez fuga dictafonul și le întreb dacă în copilărie au existat indicii care să le spună că atunci când vor crește nu vor visa la prinți. Alexandra se uită întrebător la Irina dacă poate vorbi prima.
DESPRE COPILĂRIE
Alexandra: Din totdeauna am fost mai băiețoasă. Îmi amintesc că, atunci când aveam vreo cinci ani, îmi dezbrăcam prietenii mei băieți până la chiloți și mă îmbrăcam în hainele lor, pentru că îmi plăceau. Jucam cu ei fotbal, ne jucam de-a războiul...
Aici îi sună telefonul. E mama. Închide, dar știți cum sunt mamele: insistente. „Mămica, nu pot vorbi acum, te sun într-o oră”. Între timp, Irina își drege vocea și începe a vorbi și ea.
Irina: Cred că încă din copilărie simțeam că sunt altfel, dar conștientizarea acestor lucruri a venit odată cu prima iubire. Mai întâi sunteți doar prieteni buni, după care înțelegi că doar tu ai asemenea sentimente. În timp ce toate fetele povestesc ce simt pentru băieți, tu simți exact aceleași lucruri pentru fete.
DESPRE PRIMA DRAGOSTE
Nu zăbovim mult la copilărie și ajungem repede la prima iubire, iar ea e complet diferită de trasul de cosițe și căratul de ghiozdane.
Alexandra: Prima iubire cred că e cea mai amară. Când eram elevă, aveam gașca mea de băieți, nu comunicam deloc cu fetele, îmi păreau proaste. Până când cineva a jignit o colegă de-a mea de clasă, iar eu am apărat-o. Ne-am împrietenit, discutam despre muzică, ne sunam des, până am înțeles că mă uit la ea cu alți ochi. M-am speriat grozav, aveam 14 ani. Am vorbit cu ea cinci ani, timp în care nu am înțeles sigur dacă era reciproc. Erau momente când se lăsa îmbrățișată sau chiar când mi-a propus să ne mutăm împreună, ani mai târziu. Dar niciodată nu a fost clar până la capăt. Nu mai suntem deloc în contact de 12 ani.
Irina: Și în cazul meu totul a început de la o simplă prietenie, în adolescență. Eram diferite de alții, asta se simțea. Noi aveam interesele noastre. Apoi prietenia a crescut în ceva mai mult. Peste câțiva ani, am părăsit împreună orașul natal și am venit la Chișinău, dar am decis că vom rămâne prietene și nu vom iniția o relație.
În acest moment al discuției noastre apare fotografa. Fetele încearcă să-și mențină calmul printre lumini și sunetul camerei foto. Alături de noi, fotografa încearcă să prindă o atingere sau un gest care le-ar reda povestea, dar nu le-ar da de gol. Un proces similar celui pe care ele-l trăiesc de o viață.
DESPRE BĂRBAȚI
Alexandra: Bărbații erau interesați de mine, însă eu îi trimiteam la plimbare. Din cauza asta, ei încă și mai mult se legau de mine. Am încercat să am și iubit. Încercam să mă descopăr, să înțeleg ce îmi place. Mi se părea straniu de ce nu simt nimic, de ce nu există scânteie, de ce în timpul întâlnirii mă uit la ceas și vreau mai repede acasă. Era ciudat, nu despre asta povesteau fetele, în romane scria altfel.
Irina: Și pe mine la școală mă curtau băieții, dar eu eram eminentă, sârguincioasă și nu voiam să le atrag atenția. Când am venit să învăț la facultate la Chișinău, erau mai mulți băieți decât fete în grupa mea. Eu sunt mai feminină, port rochii, fuste, pantofi pe tocuri... N-am dus lipsa atenției masculine. Însă adevărul este că eu nu am experimentat niciodată cu un bărbat, eu știam ce simt și nu voiam să mă „verific”. Întotdeauna a fost complicat să le explic bărbaților de ce îi refuz. Nimeni nu m-ar fi înțeles.
DESPRE STEREOTIPURI
„Nimeni nu m-ar fi înțeles”. O expresie care apare des în discuția noastră. Din neînțelegere se trag presupunerile și preconcepțiile, iar din ele se clădesc stereotipurile. Unul dintre cele mai răspândite este că toate lesbienele se tund scurt și poartă haine care le masculinizează. Iată ce-mi spun fetele:
Irina: În cazul Alexandrei, stereotipul acesta funcționează, în cazul meu – nu. Pe ea chiar uneori o protejează de întrebări despre copii sau familie.
Alexandra: Cred că oamenii se uită la mine și înțeleg imediat (râde). De fapt, orientarea sexuală a unei persoane nu ține de modul în care se îmbracă, însă uneori aceste stereotipuri lucrează chiar și în cadrul comunității noastre. Mulți nu cred că dacă ești feminină poți fi lesbiană. Din cauza felului feminin în care se îmbracă Irina, unii oameni, chiar cei din comunitatea noastră, se miră că ea iubește o femeie, că nu a avut niciodată un bărbat.
DESPRE ACCEPTARE
Alexandra: După prima iubire, am suferit vreo 3 ani. Aveam deja peste de 20 de ani, învățam la facultate, când într-o zi pur și simplu am scris pe Google „Să te îndrăgostești de cea mai bună prietenă”. Speram că voi găsi răspunsuri la ce trăiam. Am dat peste un site rusesc cu multe istorii similare, mi-am scris acolo istoria și am încercat să mă lămuresc. Acolo am găsit-o pe Irina. Era anul 2009.
DESPRE COMING-OUT ȘI FAMILIE
Femeile din fața mea fac o pauză scurtă, cu un oftat, la întrebarea despre destăinuirea în fața părinților. Istoria e lungă, complicată și dureroasă.
Alexandra: Prima dată am încercat să-i spun mamei că sunt lesbiană în 2009, când eu și Irina am format un cuplu. Aveam 22 de ani. Mama a început a plânge și a spune că ea a făcut ceva greșit în viață, că nu m-a crescut corect, că s-a întâmplat pentru că am crescut fără tată... Alteori îmi spunea că totul va trece, că voi găsi un „prinț pe cal alb” și „toate se vor aranja”. După o perioadă, am renunțat să o mai conving. Am început a minți, chiar editam în Photoshop fața mea alături de cea a unui bărbat. Nu voiam să o întristez, pentru că ea mi-a spus că nu va mai suporta dacă-i spun că sunt lesbiană, că va muri. Evident, în toți acești ani a încercat să afle adevărul, iar eu am evitat să îi dau un răspuns. Acum mama a acceptat.
Irina: Eu i-am spus mamei în aceeași perioadă când a făcut-o și Alexandra, pe atunci aveam 17 ani. Tata a murit fără să afle despre asta.
Mama plângea când i-am spus. Mi-a zis: „Mai bine erai prostituată decât lesbiană”... Încerca să mă sperie cu gura lumii, să-mi spună că mă va trimite la mănăstire, se întreba ce vor spune rudele... La urmă, a dat vina pe internet și se învinovățea că a făcut greșeli în educația mea. Presiunea familiei a fost enormă, din cauza asta ne-am despărțit atunci.
Autor:
Alexandra: Irina mi-a scris o scrisoare foarte frumoasă atunci: că poate totul nu e ceea ce pare, că eu sunt prea matură pentru ea și că dacă va fi sortit să fim împreună, vom fi. Așa s-a și întâmplat, după alți doi ani, în 2012. Am început iar să vorbim, făceam plimbări lungi, ne răspundeam una alteia la întrebări, ne redescopeream. Atunci am pus toate punctele pe „i”, iar toate astea ne-au făcut și mai puternice. Noi am trecut prin foarte multe și nu am vrut să pierdem această șansă.
DESPRE SĂRBĂTORI ÎN FAMILIE
Irina: Nu am fost niciodată cu Alexandra la mama acasă, ca un cuplu obișnuit. Deși noi mergem împreună la mare în fiecare an și ea întreabă: „Mergi cu Sașa? Ei bine”. Eu cred că ea nu e gata încă. Aș vrea să fie altfel, să fim împreună de sărbători, să ne împărtășim momente din viață...
Alexandra: Anii trecuți sărbătoream separat și era foarte trist. În loc să ne unim, să fim mai aproape unii de alții, noi ne izolam.
Vă spuneam că mama a acceptat. Anul trecut am avut o discuție și i-am spus că nu este un moft sau joacă, că dacă nu va fi Irina, va fi o altă fată. I-am descris momente din viața noastră comună: că Irina are grijă de mine, că ne susținem, că totul e ca lumea și nu trebuie să se limiteze totul doar la sex, asta e doar o mică parte din viață. Totul e ca într-un cuplu hetero: există certuri, există griji, există greutăți și bucurii.
Mama a acceptat să meargă la o tabără pentru părinții de homosexuali și a găsit acolo înțelegere. În ultimul an, chiar mergem împreună la ea în vizită. Știți, pentru mine e atât de plăcut să aud în receptor „Ce faceți? Sunteți bine?” în loc de „Ce faci?”. Ea se referă la noi amândouă! E extrem de plăcut, credeam că nu voi auzi asta niciodată.
Autor:
Irina: Mama mea încă refuză să o facă, să înțeleagă că mai există oameni ca mine. Ea mi-a spus că nu va accepta niciodată că sunt lesbiană, dar mă iubește pentru că oricum sunt copilul ei.
DESPRE HOMOFOBIE
Republica Moldova se situează pe locul 43 din 49 de țări europene în topul toleranței față de comunitatea LGBT. Doar 13% dintre moldoveni manifestă toleranță față de minoritățile sexuale, potrivit unui clasament realizat de asociația Rainbow Europe, un organ al asociației europene a comunității internaționale de lesbiene, gay, bisexuali, persoane transgender și intersex.
Irina: Eram odată într-un local, iar vizavi stătea un grup mare. Unul dintre bărbați mi-a făcut cinste cu un pahar de șampanie. Când chelnerul mi l-a adus, eu am refuzat politicos. Acel bărbat a venit apoi la masa noastră, să mă întrebe de ce refuz paharul, cu cine sunt, a început a-i vorbi urât Alexandrei, să-i spună că a văzut-o la marșul LGBT...
Alexandra: Când eram mai tinere, ne țineam de mâini pe stradă, puteam să ne sărutăm în public, nu ne păsa de oameni. Cu vârsta însă, când ai deja ce pierde, totul a devenit mai complicat.
Autor:
Irina: Eu muncesc la stat și dacă s-ar afla asta despre mine , ar fi un mare scandal. Cum să le explici asta?
Alexandra: Nu te simți ca toată lumea, ești o cioară albă. Permanent trebuie să îți ascunzi viața de alții. În special, asta se simte la serviciu. Colegii vin la muncă și povestesc ce au făcut în weekend, vorbesc despre iubiții/iubitele lor, iar eu nu pot face asta, deși îmi doresc foarte mult. În realitate, viața mea poate e chiar mult mai interesantă decât a lor, dar eu întotdeauna le spun că nu mi s-a întâmplat „nimic interesant”, „n-am făcut mare lucru”.
DESPRE URĂ
Alexandra: Eu nu cred că societatea a devenit mai tolerantă, ea pur și simplu a devenit mai informată. Cu toate acestea ura nu s-a împuținat. E regretabil că unii politicieni stârnesc ură față de homosexuali prin discursurile lor.
În campania electorală, când avea loc discuția noastră, socialistul Grigore Novac a făcut trimitere la orientarea sexuală a liberalului Ilie Crețu, spunând că este „albăstrel”. Cu o săptămână înaintea alegerilor, co-președinta blocului ACUM, Maia Sandu, a menționat că „nu este lesbi” și că nu a fost „niciodată”, „spre regretul trollilor și al stăpânilor lor”. S-a întâmplat după ce în spațiul public a apărut o serie de fotografii, făcute în Munchen, în care erau surprinse două femei. Unele voci afirmau că una dintre ele ar fi lidera PAS.
Irina: Poate e un lucru banal, dar una dintre greutățile cu care ne-am confruntat în timp este închirierea unui apartament. E greu de explicat arendașului de ce într-o cameră trăiesc două fete. Unora le este indiferent, atâta timp cât plătești bani, dar alții încep să te iscodească. Am avut un arendaș care periodic venea și întreba „De ce sunteți împreună?”, „De ce în apartament e un singur pat?”... Putea veni dis-de-dimineață pentru a ne verifica, ne punea multe întrebări. Sunt anunțuri pentru cupluri tinere, dar nu putem suna pe aceste numere să spunem „Și noi suntem un cuplu”.
S-a întâmplat să mergem în transportul public și să auzim cum cineva vorbea despre noi. „E fată sau e băiat? Are sâni ori n-are?”. Lumea se teme să te întrebe în față, te discută pe la spate.
Autor:
Alexandra: Când a aflat că sunt lesbiană, o prietenă de-a mea mi-a scris că nu mă va lăsa să mă apropii de copiii ei, asta deși eu o ajutasem des cu picii până atunci. Mi-a spus că e păcat, ce vor spune copiii când vor vedea (deși nu mi-a fost clar ce puteau să vadă copiii). Nu știam ce să-i spun, a fost foarte trist...
CUM SĂ GĂSEȘTI IUBIREA ÎNTR-O COMUNITATE MICĂ
Alexandra: E foarte greu să-ți găsești dragostea într-o comunitate restrânsă. Sunt fericită că noi am reușit și nu putem pierde șansa asta.
Irina: Ca și în cuplurile tradiționale, omul nu trebuie să-ți placă doar vizual, trebuie să te pliezi cu el, să ai aceleași interese și scopuri. Iar când cercul e atât de mic, e aproape o minune că noi am reușit. Mulți pleacă anume din cauza asta.
DESPRE VIITOR
Irina: Ne gândim și noi să plecăm din Moldova. Vrei să-ți trăiești viața din plin, pentru că viața e una, te saturi să te ascunzi, să simți presiunea. Nu poți face unele lucruri obișnuite pentru alte cupluri, cum ar fi să pui o poză împreună pe Facebook. De 100 de ori trebuie să te gândești înainte să faci una ca asta.
Alexandra: Noi nu putem merge la Starea Civilă, nu putem avea un copil... Sunt lucruri atât de banale pentru cuplurile tradiționale, dar și pentru noi sunt dorințe umane, normale. Chiar și acum, când stăm cu tine, am vrea să ne ținem de mână, să ne cuprindem...
Irina: Dacă cu Alexandra s-ar întâmpla ceva grav, Doamne ferește, eu nici nu voi putea să o vizitez la spital, pentru că nu suntem rude. Cuplurile tradiționale au multe privilegii, minore la prima vedere, dar de care noi suntem privați.
Autor:
Alexandra: Știm că aici nu ne așteaptă nimic, vrem să plecăm, deja știm unde vrem să ne căsătorim (zâmbește). În Portugalia! Sunt multe lucruri pe care mai trebuie să le facem, dar cel puțin avem un scop spre care să tindem.
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.