„второе дыхание”

„În școala rusă pe care am făcut-o eu, profesorii ne spuneau despre „vtoroye dikhanye” și nu prea înțelegeam atunci cum e asta. Dar uneori când ești cel mai obosit, la limita puterilor, nedormit sau după un drum lung, atunci ies cele mai bune spectacole. Sala e cea care îți spune cum ai jucat, spectatorul e cel care dă tonul și nu neapărat actorul. E foarte ușor cu un public receptiv, cu o sală plină toți putem fi talentați, da ia încercați cu 10 oameni! Când sunt puțini spectatori, e foarte greu să joci... credeam că mor când am jucat o oră și jumătate „Clovnul”, un monospectacol de Val Butnaru, cu 20 de oameni în sală. Până la urmă totul face spectatorul și se face pentru el. Degeaba spunem noi că facem meseria asta pentru noi, o facem pentru ei și ne încărcăm cu energie tot de la spectatori, și invers”, recunoaște Valeriu Pahomi.


Roluri grele sau preferate?

„Nu joci un rol de nevoie, Gestapo nu-i în teatru. Poate unele roluri ți s-au dat mai greu, ele uneori pot veni ca o povară, însă nu există roluri grele. Preferate - DA. Uite eu nu mi-am imaginat vreodată că voi juca Chirița. Pentru mine Chirița era Igor Chistol, înalt și mare. Prima dată când mi s-a propus am spus categoric NU - „sunteți nebuni”. Ușurel a început să-mi placă. La primul spectacol mi-a căzut vocea de tot. În primul rând de la multe repetiții, de la emoții mari, era practic un șoc de care nu eram pregătit. Mai lucram și la radio și am mers luni practic fără voce. Nu pot să zic că-i rolul vieții Chirița, însă l-am acceptat ca pe o provocare, pe care cred că am trecut-o cu brio”, spune actorul zâmbind.


Improvizația și hulubăria

„Dacă aș fi Chirița în viața de zi cu zi... ce bine aș trăi (râde). Nu vezi cine reușește și cine câștigă în societatea noastră? Chirițele astea care știu să se bage prin Procuratură, prin administrație... nu le vezi? Cu coafurile astea de parcă-s niște hulubării - astea trăiesc bine! Cred că Chirița ar trebui să fie jucată încă vreo 25 de ani înainte măcar, cel puțin judecând după realitățile sociale și politice. 


Mereu înainte de spectacol mai deschidem netul un pic și ne informăm ce s-a mai întâmplat, ca să avem o replică două de actualitate, de improvizație. În țara asta mereu se întâmplă ceva „demn” de a fi rostit în Chirița. De cele mai multe ori îmi place să țin surprizica și să nu divulg replica improvizație pe care o am, iar atunci când o dau urmăresc să văd reacția colegilor din scenă”, recunoaște Pahomi.


Pasageri, cu sau fără bilet

„Există pasageri în teatru, așa le zic eu, în sensul bun al cuvântului, dar și în cel mai puțin bun. Unii vin și pleacă, luând cu ei experiența și numele bun. Alții sunt pasageri fără bilet, iepurași din ăștia. Mă supăram pe ei inițial, aveam poate curajul să-i numesc „trădători” și îmi cer scuze dacă am spus asta cuiva. NU, nu mă mai supăr deloc, îi înțeleg perfect și nu ai ce să faci și cum să ții oamenii „legați” de un job sau de o instituție. Adevărul e că foarte greu rezistă actorii în zilele noastre, e foarte greu să găsești o motivație, decât personală poate”, spune Valeriu. 


Rolul care...

„Am jucat la 21 de ani pe Claudius, regele din „Hamlet” - îmi părea că l-am apucat pe Dumnezeu de buric. Mai jucaseră acest rol, însă actori cu greutate, cu experiență și ani. Mi-au rămas, anumite apucături de la acel rol mi-au rămas și-n viață... cred că e la limita nebuniei acest rol. În România este și un caz în care un actor „s-a șuit” după ce l-a jucat pe Hamlet, îi părea că e Hamlet și pe stradă...”, povestește actorul. 


Cine te urmărește și cine te penalizează?

„Eu am vrut să fac ceea ce-mi place, însă entuziasmul nu se ține pe plăcere, el are totuși nevoie de un fundament, de o motivație financiară, morală, motivațională... cum vreți. Altfel e greu, e foarte greu. În scenă, în culise, la cabine... mereu am avut impresia că cineva mă urmărește, în sensul bun al cuvântului și având mereu responsabilitate să fiu corect cu scena, să nu clachez, să nu greșesc. 


Ce le-aș spune actorilor tineri? Rămâneți actori și rămâneți tineri! E mișto să fii actor tânăr, tinerețea mereu a dat bine și nu doar din scenă. Tinerii au avut mereu dreptul să greșească, deoarece asta se iartă. Cu anii nu mai ai dreptul să greșești, așa că cei tineri, greșiți cu duiumul, așa învățați! Și fiți corecți cu scena, ea se răzbună mereu dacă nu ești corect cu ea”, mai declară Valeriu Pahomi, actorul Teatrului Național „Eugene Ionesco”.



Scriem pentru tine. Vrei să ne susții? Sprijinul cititorilor noștri este esențial pentru a putea face în continuare jurnalism independent, iar noi vrem să continuăm cu același curaj și dedicație. Susține redacția AGORA cu o donație pe contul nostru de PayPal sau Patreon. Îți mulțumim!