Născută în anul 1945 la Cojușna, raionul Strășeni, femeie spune că avea cinci ani când a fost deportată împreună cu părinții, fratele și sora sa nou-născută. Operațiunea stalinistă a avut loc după miezul nopții, aproximativ la ora 4-5 dimineața, își amintește femeia care spune că în acea zi de vară „era gălăgie prin sat și-un vuiet. Oamenii plângeau și țipau. Au ridicat vreo 34 de familii. La toate casele erau plânsete și scârbă. Ne-au dus la Chișinău la Gara Feroviară și ne-au încărcat în vagoane pentru marfă. Am mers trei luni”.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. ”Într-un sfert de oră să fiți gata!” era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și ”binevoitorul sau binefăcătorul” care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze ”elementele periculoase”.

În septembrie 1949 au ajuns în regiunea Tyumen din Siberia, unde erau obligați să taie pădure și dormeau într-un barac împreună cu alte trei familii. Eugenia Poiată spune că primeau pâine neagră și terci din cereale, iar localnicii le aduceau cartofi. După primul an de pribegit prin taigaua rusească, familia Poiată și-a cumpărat o vacă pentru lapte, iar vara mâncau pomușoare din pădure. „Ei, văleu, leu, mâncare. Pâine era neagră și uscată. Niște terci și borș numai liurcă. Nu era mâncarea gustoasă. Dar veneau rușii care aduceau cartofi fierți. Tot deportați de pe vremea țaristă. Pe sora mai mică am crescut-o cu pâine de secară și lapte. Era un om dintr-un sat vecin, care ne aducea, de la patru kilometri, câte un borcan cu lapte, deoarece știa că acolo este un copil mic. Cea mai bună resursă de viață era vaca. Dacă nu era vaca - se trăia greu, deoarece nu era nimic. Cartofii se făceau, dar altceva nimic”. 

Pe lângă frig și foame, oamenii luptau cu bondarii și ploșnițele. „Când te mușca - se umfla fața. Doamne ferește ce era. (...) Noi acolo ne consideram că suntem la pușcărie. Ne spuneau că Moldova n-o mai vedem niciodată. Toți plângeau, deoarece nu vor vedea satul natal”, spune femeia care mai povestește despre cum tatăl ei nu-și primea banii pentru munca grea la tăiat pădure: „El nu-i dădea lui tata banii. După un an, un comunist l-a întrebat pe tata de ce primește doar trei ruble, deoarece lucrezi în rând cu noi toată luna. S-a dus la contabilitate, au verificat actele și-au găsit că el lua banii, iar tatei îi dădea doar trei ruble”.

Au existat trei valuri ale deportărilor staliniste din Republica Moldova: represiunea politică (12-13 iunie 1941); represiunea economică (5-6 iulie 1949); represiunea spirituală (31 martie-1 aprilie 1951). În iunie 1941 au fost judecați și închiși intelectualii și activiștii partidelor politice, iar în 1949 au fost deportați țăranii înstăriți, cei care avea animale, pământ, moară sau oloiniță.

În anul 1953 a murit Stalin, iar de atunci, povestește Eugenia Poiată, oamenii erau mai liniștiți și calmi. Însă eliberarea moldovenilor a avut loc treptat, iar abia în anul 1958 familia Poiată au revenit acasă. „Când ne-au dat drumul acasă. Am venit pe 22 mai 1958. O noapte întreagă au petrecut moldovenii. Când am venit acasă - am venit la bunica. Avea dinți puși. Când am intrat pe poartă, mama a început a plânge, dar eu am luat-o la sănătoasa pe poartă. M-am speriat, deoarece credeam că aici oamenii au dinți de fier”, spune femeia. Familia Poiată nu și-a recuperat casa și bunurile de la stat.

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, în cel de-al doilea val de deportări, au fost ridicate şi trimise în Siberia 11606 de familii, dintre care 9233 de bărbaţi, 13702 de femei și 11.828 de copii. Autoritățile sovietice, de fapt, doreau să lanseze organizațiile agricole comune, așa numitele colhozuri sau sovhozuri. Imediat după trimiterea moldovenilor în Siberia, în septembrie 1949 s-au format aceste cooperative agricole, iar oamenii rămași în Republica Moldova au fost angajați.

Scriem pentru tine. Vrei să ne susții? Sprijinul cititorilor noștri este esențial pentru a putea face în continuare jurnalism independent, iar noi vrem să continuăm cu același curaj și dedicație. Susține redacția AGORA cu o donație pe contul nostru de PayPal sau Patreon. Îți mulțumim!