După ce îi potolește pupându-i și mângâindu-le creștetele, încearcă să facă un pact cu micii războinici. Darian, pentru că e mai mare, va avea grijă de sora lui. Irinuca, în schimb, va fi ascultătoare și va încerca, măcar pentru o habă de vreme, să se joace liniștită alături de fratele ei.

De când este mamă, Cristina Ermac, a învățat să fie mai puternică și să se transforme, la nevoie, în prințesă, în actor, în spectator, în punct de sprijin și în arbitru. Își folosește abilitățile pentru a-și crește copiii în iubire și împăcare și este ferm convinsă că timpul pe care îl investește azi pentru educație, mâine îi va fi răsplătit înzecit.

Profită de succesul negocierii cu cei mici și își trece mâinile fine, cu degete lungi, peste bobinele multicolore care i-au acaparat canapeaua. Le atinge pe fiecare, apoi le cântărește gânditor. Fiecare bucată de ață care ajunge în casa ei, se transformă în artă. Într-o lume în care tehnologiile pun stăpânire pe tineri și devin un întreg univers, Cristina încearcă să ofere bucurie prin munca pe care o depune ore, zile sau chiar săptămâni la rând. La prima vedere ai zice că împletește și croșetează piese vestimentare. În realitate, însă, face mult mai mult de atât. În încercarea de a aduna în jurul ei cât mai mulți împătimiți de fire și lucrul făcut manual, subliniază necesitatea oamenilor de a-și identifica talentul și de a-l trăi.

Pentru a fi și mai aproape de visul ei, s-a gândit să profite de oportunitățile vremurilor în care trăim și a dezvoltat un proiect de lecții online. Astfel, elimină hotarele geografice și rupe bucăți din priceperea și iscusința sa oferindu-le cu generozitate elevilor care se află de cealaltă parte a monitoarelor cea mai bună parte din ea. Ar putea explica la nesfârșit despre teoria firului de ață, despre culorile potrivite și despre tehnica ochiurilor bine făcute. Spune că în timp ce mâinile creează, mintea se odihnește, iar sufletul devine mai liber, mai plin de vise.

Salariul de bază de care am nevoie și pe care îl solicit din acest proiect este fericirea pe care o primesc.

Mișcându-și degetele ritmic, cu o viteză aproape uluitorare, își ține privirea îndreptată spre camera în care cei doi copii nu au reușit să împartă o rachetă de tenis. Cu o voce calmă îl cheamă la raport pe Darius. Băiețelul blonduț, cu niște ochi care veșnic râd, a mormăit ceva nemulțumit, apoi a capitulat sub rugămințile ferme ale mamei sale. Și-a luat surioara de mână și au revenit în lumea lor, lăsând conflictul rachetei pentru mai târziu. Despre maternitate, Cristina Ermac, vorbește cu recunoștință. Spune că este perioada care a împlinit-o și a redefinit-o ca om.

Eu am o boală: sunt fericită atunci când văd că pot să-i fac pe alții fericiți.

Pășește prin viață cu aceeași îndârjire cu care trece printre cele două foi albe și câteva creioane colorate întinse pe podea. Știe cum să-și potrivească talpa piciorului printre cuburi, păpuși, bucăți de lego și alte câte și mai câte jucării, la fel cum știe să inspire și transforme lumea în care trăiește într-un loc mai bun, mai frumos, mai colorat. Pentru că este mamă. Pentru că a învățat să fie mai puternică și să se transforme, la nevoie, în prințesă, în actor, în spectator, în punct de sprijin și în arbitru. Își împletește în fiecare zi talentul și își crește copiii în iubire și împăcare pentru că știe că timpul pe care îl investește azi pentru educație, mâine îi va fi răsplătit înzecit...