Când a hotărât să devină doctoriță, Natalia Lisița a înțeles că, de fapt, a decis să pășească pe un teren minat. Munca pe care o face se încununează cu viață și cu moarte, deopotrivă. Cu chipuri îmbujorate de fericire și recunoștință, dar și cu fețe desfigurate de durere. Mai grele decât nopțile nedormite, decât intervențiile la limită, decât sentimentul că este neputincioasă, sunt momentele în care trebuie să-și reclădească inima din mii de cioburi și să înfrunte privirile părinților care urmează să afle că au rămas orfani de copii.

Cel mai dificil este când trebuie să răspunzi la întrebările părinților: de ce anume copilul meu a trebuit să se îmbolnăvească?

Și-a zidit ani din viață într-un dans mut cu cancerul. L-a urât, l-a disprețuit, l-a înjurat, apoi a decis să-l cheme la duel. În fiecare zi încearcă să-l decapiteze și să-l determine să-și ia ghearele nemiloase de pe sute și sute de destine. Își știe pe nume pacienții. Le cunoaște istoria fără a se ajuta de dosarul medical. Le zâmbește ghiduș, le face cu ochiul și îi determină să creadă că zilele petrecute la Institutul Oncologic sunt doar o mică deviere de la drumul vieții lor. Pentru că altfel nu poate fi. Pentru că are în față niște copii. Prea nevinovați și curați. Prea nedreptățiți în această luptă nefirească care merge împotriva firii.

Deseori ni se spune că nu trebuie să facem asta, pentru că ei vin și pleacă. Dar nu poți să fii altfel. Tu trăiești tot acest tratament împreună cu familia și cu copilul.

Reușitele îi sunt marcate de fiecare familie care pleacă acasă purtând pe umeri mici și mari victorii. Fiecare copil care izbândește în lupta cu cancerul este o recompensă uriașă pentru Natalia Lisița. Pe de altă parte, micuții care nu fac față provocării o lasă cu cicatrici adânci pe suflet. Nu încearcă să-i uite pentru că știe că nu ar putea. Plecând la Ceruri au luat cu ei o fărâmă din speranța doctorului că există leac și pentru această năpastă.

 
Dacă pierzi un copil, nici nu știu dacă se mai cicatrizează aceste răni...

Visează cu ochii deschiși la ziua în care nu va mai fi căutată la cabinet. Când telefonul nu va mai suna în miez de noapte pentru a-i aduce vești îngrozitoare. Când, mergând în vacanță, nu-și va mai face griji despre un pacient sau altul. Urmărește cu atenție ultimele evoluții din medicină și tresare ori de câte ori află despre tentativele savanților de a decapita cancerul.

Eu aș vrea să vin la serviciu și să nu am niciun pacient. Acesta este un vis – să nu mai fie copii bolnavi pentru că suferința lor este prea mare.

De când își trăiește viața ca pe o luptă contra-timp, nu-și mai pune întrebări existențiale și nici nu așteaptă răspunsuri capabile să o consoleze. Chiar dacă știe că viața este dură, iar inevitabilul se produce indiferent de eforturile depuse, Natalia Lisița nu-și pierde speranța. Nici optimismul. Nici curajul. Pentru că munca pe care o face se încununează uneori cu moarte, dar de cele mai multe ori, la sfârșitul zilei petrece cu privirea familii fericite care pleacă acasă purtând pe umeri mici și mari victorii...

Scriem pentru tine. Vrei să ne susții? Sprijinul cititorilor noștri este esențial pentru a putea face în continuare jurnalism independent, iar noi vrem să continuăm cu același curaj și dedicație. Susține redacția AGORA cu o donație pe contul nostru de PayPal sau Patreon. Îți mulțumim!