Scena este locul în care Anastasia Homițcaia se simte stăpână. Pe situație, pe acorduri, pe mișcări.

Pe sine.

Dar nu a fost întotdeauna așa. Distanța de la numele de primă balerină a Operei Naționale și până la fetița mică și firavă care a pășit pentru prima dată într-o sală de dans este pavată cu chin, suferință, dureri, frustrări și dorința de a renunța.

A avut nevoie de ani pentru a învăța să-și mențină echilibrul, iar odată căpătând această abilitate și-a însușit-o în toate aspectele vieții. Când a încălțat pentru prima dată poantele a făcut un legământ tacit cu consecvența și răbdarea.

În timp, orele petrecute în sala de dans s-au înmulțit, apoi s-au transformat într-un stil de viață. Se identifică cu fiecare dintre mișcările pe care le redă publicului. Când simțea nesiguranță, încerca să evadeze. O tentativă a fost aceea de a-și schimba radical domeniul de activitate. Totuși, baletul a ajuns-o din urmă, i-a îngrădit calea și a convins-o să rămână.

Am mers la facultatea de Relații Internaționale. Atunci am înțeles că nu pot fără coregrafie, fără balet.

Plătește pentru grația și strălucirea de pe scenă cu ani de durere permanentă. Când picioarele îi erau încă neascultătoare, a fost nevoită să le educe, să le remodeleze și să le facă să danseze. Când rănile usturau îngrozitor, Anastasia Homițcaia închidea ochii. Apoi se ridica pe vârfuri și zâmbea. Vorbește deschis despre traumele cu care s-a ales în urma antrenamentelor fără număr. În timp a învățat să le accepte și să le iubească.

Contrar aparențelor, buzunarele artiștilor de balet nu sunt doldora. Asta îi determină pe cei mai mulți dintre ei să-și pună poantele în valize colorate și să dea întreg salariul pe un bilet într-o singură direcție. Și Anastasia Homițcaia a plecat. De mai multe ori. Totuși, de fiecare dată a găsit puterea să revină acasă.

Am fost peste tot. Cel mai bine mă simt bine acasă. Chiar dacă e foarte greu, chiar dacă baletul se află într-o criză enormă.

Trăiește prin meseria pe care și-a ales-o și este convinsă că dansul este destinul ei. Nu știe ce o așteaptă mâine și nici cât va mai putea să împartă cu alții bucăți din dăruirea și talentul său. Totuși, atâta timp cât scena o face să se simtă stăpână pe situație, pe acorduri, pe mișcări - o tot ia de la capăt în fiecare zi.

Își înghesuie picioarele desfigurate de chin și durere în poantele fine de un roz pal. Își trece degetele lungi printre fundele lucioase pe care le încrucișează cu mișcări precise în jurul gleznei. Se ridică și, precum o pasăre, își îndreaptă trupul spre cer.

Apoi, de parcă rănile ar fi invizibile, de parcă durerea ar fi mută, de parcă suferința ar fi trecătoare, își lasă toată greutatea pe vârfuri și inundă scena și sala toată cu grație și cu mister...

Dacă vă plac poveștile de viață, vă invităm să deveniți patronii proiectului „Oameni ca tine” și să ne ajutați, astfel, să-i descoperim în continuare pe cei care ne fac țara.