Îl vedeam în fiecare dimineață. Fie mătura, fie îndesa frunzele uscate în coșul căruciorului. Făceam schimb de priviri. Ne salutam în limba rusă. Indiferent dacă era cald sau frig afară, dacă ploua sau era soare - domnul Eugen era la datorie. Uneori le dăruia femeilor care treceau pe alături flori rupte din cine știe ce parcelă. Alteori le zâmbea, sau punea o anumită melodie atunci când le vedea.

În spatele căldurii din privire se află, însă, și tristețe, și dezamăgire, și durere. De fiecare dată când dă cu mătura își amintește că ar fi putut să aibă o altă viață. Spune că nu are o meserie de vis, dar o face, totuși, cu plăcere. Când vorbește despre fericire, folosește cuvinte simple, le articulează, apoi le lasă slobode.

De 20 de ani face același lucru: mătură și strânge. Nu reușește să obosească pentru că nu se gândește la greutăți. Pur și simplu le trăiește și le acceptă. Îi plac diminețile pentru liniștea cu care vin și pentru că îi oferă posibilitatea de a se convinge că toate trec - și cele bune, și cele rele.

Are familie, dar spune că se simte mai mereu singur. Când are nevoie să respire mai adânc, dă muzica mai tare. Știe pe dinafară toate refrenele și le include în funcție de situație și de dispoziție.

Nu prea vorbește despre propria persoană. Face slalom printre întrebări și zâmbește. Iar și iar. Este felul său de a-și păstra lumea doar pentru el. Sub căciula tineresească îndesată pe vârful capului i se ascunde părul cărunt. Sub el, o întreagă filozofie de viață. Domnul Eugen iubește viața. Își amintește cu emoție de tinerețe, de femeile pe care le-a iubit, de buzele pe care le-a sărutat și de havuzul din Grădina Publică Ștefan cel Mare - monument tacit al multor sentimente.

Râde când aude că oamenii se consideră liberi. Este convins că libertatea în formă pură este o noțiune inventată, doar un cuvânt sare și el, la rândul lui, e legat cu o funie invizibilă de o deprindere, de un om, de o slăbiciune.

Își împarte iubirea, emoțiile și bucățile de pâine cu salam cu o pisică hoinară pe care a găsit-o într-o curte de bloc. Felina i-a simțit sufletul cald și a decis să-i devină parteneră, sfetnică și confidentă. Se înțeleg din priviri. El o alintă spunându-i că este o prințesă. Ea îl răsplătește torcând liniștită pe spatele său, coborându-i pe brațe, întorcându-se cu coada fuior și învăluindu-i cu blana moale și fină gâtul acoperit de riduri.

Una dintre filozofiile de viață ale măturătorului are legătură cu felul în care își face munca. Spune că, indiferent de poziția pe care o ocupă și de lucrul pe care îl face, omul este dator să ofere tot ce are mai bun. Să pună pasiune și iubire în acțiuni.

Nu are regrete. Știe că nu-și poate schimba trecutul și nici nu-și poate influența viitorul, iar asta îi conferă o liniște pentru care încă nu a găsit explicații. În cei 70 de ani a trăit de toate, dar spune că știe că lucrurile bune încă urmează să vină. Este îndrăgostit de tinerețe și este convins că vârsta este doar o cifră căreia nu-i dă nici importanță și nici drept de vot.

Cerul s-a mai răzbunat, iar o lumină nesigură își face loc cu coatele prin văzduhul din care răsună o melodie rusească despre iubire. Vocea subțire a femeii ce-și cântă din toți plămânii dragostea pulsează fals peste iarna neîmplinită ce-și dă aere de primăvară.

Sprijinindu-și degetele osoase de mânerul căruciorului improvizat, domnul Eugen își poartă cu mândrie a doua tinerețe înfruntând cu tălpile bocancilor mari stropii uzi tăvăliți pe asfalt. Știe că geaca-i ponosită nu se asortează deloc cu pantalonii verzui, dar mizează pe ochii jucăuși și buni care se pliază cum nu se poate mai bine pe zâmbetul cald ce îi răsare periodic din colțul gurii.

Rotește discret butonul casetofonului ce se ivește din buzunarul interior al gecii și include o melodie despre frumusețea vieții. Pentru el muzica este un supliment fără de care ziua nu ar avea sens. Dar poate că nici viața...