Oameni ca tine: Povestea ofițerei SIS care și-a împărțit destinul în două vieți paralele și a redefinit noțiunea fricii și riscurilor (VIDEO)

Când a pășit pentru prima dată pragul Serviciului de Informații și Securitate, Cristina era o tânără cu vise, speranțe și ambiții. Despre terorism auzise doar din filme și nu-și imagina vreodată că, peste ani, va coordona operațiuni, va tatona terenuri minate și va vorbi față în față cu suspecți de acțiuni teroriste. Acum, spune cu convingere că aventura a devenit un stil de viață, iar frica, în forma general acceptată de societate, s-a transformat într-o provocare pe care o reactualizează mai des decât își cumpără haine de la magazin.

Când am cunoscut-o, mi-a fost greu să cred că femeia tânără și frumoasă din fața mea mănâncă riscul pe pâine. Zâmbește mult. Vorbește răspicat. Știe să asculte. Te analizează, dar fără a fi prea insistentă. Nu spune prea multe despre meseria pe care o practică, dar vorbește despre activitatea la SIS ca despre ceva fascinant, precum o adolescentă care își împărtășește prima iubire.

Îi place că moldovenii nu știu exact în ce măsură este expusă țara actelor de terorism. Consideră că își face bine meseria, din moment ce oamenii dorm liniștiți. Asta o motivează, o înaripează și îi dă curaj. Anume curajul a fost cel care i-a fost, întotdeauna, cel mai bun sfetnic. Datorită lui a reușit să se valideze, să-și dea seama ce-și dorește de la viață și mai ales - unde vrea să ajungă.

Fiind una dintre femeile care a cucerit un domeniu considerat al bărbaților, nu și-a pierdut, totuși, din fler. Spune că, în timp, a învățat să jongleze cu blândețea din ochi și poate să o transforme, la nevoie, în scântei și văpăi care ard și mistuie. Pășește prin viață pe tocuri și tot de la înălțime îi privește pe inamici. Nu le dă nicio șansă de eschivare și obține chiar și răspunsurile care erau sortite să rămână taine.

Progresul profesional este rezultatul unui deceniu de muncă fără oprire. Este perfecționistă și își dorește să fie în fiecare o versiune mai bună. Deși conduce o echipă întreagă de oameni, nu-și asumă niciun merit. Spune cu sinceritate că nu ar fi obținut nimic fără colegii săi. Vorbește despre subalterni ca despre niște persoane dragi, alături de care a trecut prin momente frumoase, dar și prin crize, prin clipe de deznădejde și prin experiența de a lupta unu la unu cu frica.

Spune că în momentul a care a acceptat să servească Republica Moldova, i-a făcut un jurământ nescris. Nu și-a pus niciodată problema de a pleca și nici nu-și imaginează care i-ar fi rostul în altă parte. Zâmbește când este întrebată despre programul de lucru. Nu-și numără orele petrecute la birou și nu-i pasă deloc de timp atunci când merge în teren. Din cele două vieți paralele pe care încearcă să le trăiască, cel mai mare argument, scop și plan este să nu se piardă pe ea. De aceea, își iubește părinții, își sună bunicii și își vede cât de des poate prietenii.

Când ziua de muncă se încheie, indiferent dacă e ora 5 seara sau 3 dimineața, Cristina își pune pe umeri paltonul frumos, ales după ultimul strigăt al modei. Își aranjează părul, se privește în oglinda de pe perete. Schițează un zâmbet fin în colțul buzelor vopsite cu un ruj discret. Apoi evadează din lumea în care se simte atât de bine. O lume despre care cea mai mare parte a oamenilor de rând nu au nicio idee. Lasă în urmă mapa neagră de pe masă și foile nenumărate din ea. Chipuri de bărbați cu bărbă și istoria lor scrisă cu times new roman nu mai este un secret. Iar la mijlocul foii, o linie de stilou roșu taie fără milă verdictul - terorism....