Oameni ca tine: Asistenta medicală de la Edineț care, după jumătate de secol de activitate, a schimbat forfota meseriei pe luxul de a savura clipa

Niște aburi grăbiți se ridică de deasupra unei cești albe, cu flori. Fac valuri, valuri, apoi își văd de drumul lor necunoscut. O femeie cu păr scurt și ochi mijiți, care râd chiar și când sunt serioși, înghesuie niște farfurii pe masa acoperită cu o față scrobită. În jur domnește un miros intens de curățenie, de pace și de liniște. Pentru a da și mai multă valoare tihnei din jur, niște pui tinerei piuie în limba lor păsărească, căutând fire mici de mălai pentru a-și începe și ei ziua cum se cuvine. 

De aproape un an de zile, diminețile Valentinei Creciun din satul Gordinești, raionul Edineți sunt așa - liniștite și pașnice. După ce 47 de ani a știut cu ce suflă fiecare om din localitate, ce boli are și câte vaccinuri a pus fiecare copil, a decis la un moment dat să se retragă. Zâmbește scurt și spune că decizia i-a fost consolidată de dorința de a reuși să fie utilă nu doar comunității, ci și propriei familii. Dorința de a savura din momentul acela, care acum este, iar peste o clipă poate să nu mai fie.

„Am vrut să fiu acasă pentru nepoței, să am timp să stăm de vorba la o cafea, să le pregătesc prăjituri, cozonaci și diferite feluri de mâncare și să îi vizitez mai des la Chișinău. Alături de soț cultivăm roșii și castraveţi în seră pentru familie.  Cresc pui de casă pentru o zeamă gustoasă când ne așezăm cu familia la masă. Iar restul timpului mi-l dedic grădinii cu flori, adun plante pentru a face un ceai din ierburi naturale”, spune femeia, în timp ce măsoara masa cu privirea pentru a se asigura că nu lipsește ceva.

Prima naștere pe care am primit-o a fost cea mai interesantă, am crezut că acel copil s-a născut singur.

Îi place să-și amintească de anii în care a activat în calitate de asistentă medicală.

 Calea ei profesională a început la maternitatea colhoznică, unde era un fel de moașă, ajutând femeile să aducă pe lume copii:

„Prima naștere pe care am primit-o a fost cea mai interesantă, am crezut că acel copil s-a născut singur. Eram într-o stare de fericire enormă când am văzut-o pe mama zâmbind cu nou-născutul alături. La cea de- doua naștere eram deja  moașă calificată”.

Valentina Creciun povestește că drumul spre medicină a fost anevoios, pavat cu lipsurile vremurilor și cu încercările pregătite de destin.

„Nu aveam nici 16 ani împliniți. Era greu la început pentru că trebuia să învățăm totul în limba rusă și doar unele dintre obiecte erau în limba română. Am reușit să mă descurc, sperând că voi absolvi și Institutul de Medicină, dar soarta avea alte planuri pentru mine.  Când eram în anul trei de studii -m-am căsătorit, dar am continuat studiile la zi, dimineața făceam lecțiile, iar după masă făceam practica la diferite spitale. În 1973 am absolvit facultatea de Moașă de la Colegiul de Medicină din Bălți. A doua zi după ce mi-am primim diploma - am născut o fetiță și am renunțat la ideea de a continua studiile la institut”, povestește femeia.

Dacă aș putea să mă întorc în timp, singurul lucru pe care l-aș schimba ar fi să-mi continui studiile.

Regretul acelei decizii o umărește și azi. 

Chiar dacă oamenii dragi de alături și  familia frumoasă pe care a reușit s-o construiască au reușit să-i umple golul din suflet, se gândește deseori că dacă ar fi studiat în continuare, poate ar fi avut o altfel de viață:

„Nu regret alegerile pe care le-am făcut în viață, dar dacă aș avea posibilitatea să mă întorc în trecut, singurul lucru pe care l-aș schimba ar fi să continui studiile mai departe”.

Fericirea este ceea ce noi singuri creăm și trebuie să luptăm dacă vrem să cunoaștem acest sentiment.

N-are niciun motiv să nu se considere o femeie fericită. Spune că a învățat să se bucure de lucrurile mici, să le accepte valoarea și să le recunoască meritele. Nu-și dorește averi și nici lucruri scumpe. Se roagă mereu pentru sănătate, pentru înțelepciune și pentru binele copiilor și nepoților săi. 

 „Sunt fericită în sensul deplin al cuvântului, fiind soție, mama, bunică și sper să devin și străbunică. Fericirea este ceea ce noi singuri creăm și trebuie să luptăm dacă vrem să cunoaștem acest sentiment”, susține Valetina Creciun.

După ce este convinsă că masa este plină cu de toate, își strigă nepoții la masă. Știe că vor veni repede, de aceea se așează într-un colț și așteaptă, mângâind cu privirea puișorii care se hârjonesc scoțind sunete ascuțite. Respiră cu tot pieptul din aerul proaspăt de primăvară. E o zi obișnuită, dar o trăiește ca pe o sărbătoare. Pentru că nu știe mai mare binecuvântare decât cea de a fi împăcat cu tine și cu lumea din jur...