De unde să încep? De la vârsta de patru ani. O fetiță pasionată de cărți, poezii și cu un nivel de expresivitate și vorbire mai dezvoltat. Cel puțin asta îmi tot povestește mama. Însă, toate cuvintele și poeziile mele au fost spuse până într-o zi când nu am mai putut scoate niciun sunet. Totul s-ar fi întâmplat din cauza unei scene de violență verbală sau fizică pe care am prins-o în casa unei vecine. Fiind o fire mai sensibilă, am intrat în stare de șoc și nu am mai putut spune nimic.

Din acel moment a început lupta cuvintelor, care s-a transformat în drama copilăriei mele. Vă imaginați, un copil care iubește mai mult ca orice să se exprime, să vorbească, iar o forță necunoscută pune mereu piedici și nimeni nu te înțelege, mai ales micuții de vârsta ta.

Soarele a apărut, atunci când am întâlnit-o pe ea, o specialistă logoped care m-a învățat timp de câteva luni bune cum se pronunță fiecare literă în parte și cum să zâmbesc, iar mama, o femeie foarte insistentă și dornică de a-și auzi copila, vorbind din nou, a avut grijă ca mulți ani la rând să nu ratez nicio zi fără exercițiile cu micile instrumente - chibritele.

Rezultatele erau vizibile, iar eu reveneam fetița de cândva, însă era cert, în cazul unor situații de stres sau șoc reveneam ușor la scenele de blocaj verbal. Mi-a luat mult timp să depășesc barierele și frica de a nu ajunge în situații de acest gen.

Asta însă nu a reprezentat niciun motiv ca la vârsta de șapte ani să îi spun mamei în timp ce priveam televizorul, iar o reporteriță dădea live, că „eu voi fi la fel”.

Și doar 15 ani mai târziu, după doi ani lucrați la TV, mama a recunoscut cu lacrimi în ochi că nu și-a imaginat că voi ajunge exact în punctul arătat în fața televizorului și că acel moment a fost pentru mult timp o sursă de îngrijorare și frică - că visul fetiței ei riscă să devină imposibil sau un eșec.

Aș fi ajuns în lumea jurnalismului dacă părinții mei mi-ar fi amintim despre problema mea și că ar trebui să îmi potolesc dorințele? Nu, cu siguranță. Fără surse materiale și doar legați de ambiție și dorință, am luptat împreună pentru ceea ce sunt astăzi.

Un alt motiv al destăinuirii mele e proiectul „Nota de Plată”

Ați calculat vreodată, care a fost nota voastră de plată ca să ajungeți ceea ce sunteți acum? A mea a fost lungă, iar o parte din ea e ceea ce ați văzut aici. Și ca să ne coste mai puține sacrificii, greșeli și provocări am zis că e mai bine să învățăm de la oamenii, antreprenorii, care deja au reușit și de ce nu, să luăm tot ce e mai bun de la ei. Acest proiect s-a născut din entuziasm și dorința sinceră de a oferi oamenilor exemple frumoase de urmat, arătate fără retuș. Și nu s-ar fi întâmplat nimic fără încrederea directoarei echipei AGORA, Irina Ghelbur, și redactorei-șefă, Victoria Dumbravă, care au oferit încredere și curaj unei fete care a venit la un interviu de angajare cu o idee născută și coaptă într-o noapte. Desigur, după asta au urmat multe ore de filmări, montaj și scenarii - toate realizate de o echipă scoasă dintr-o bulă de creație, precum producătorul, editorul video și cameramanii.

De ce trebuie să susții AGORA?

Pentru că astăzi, în țara ta, Agora e una din puținele instituții media care va munci doar pentru tine, dezvoltarea ta și a comunității care te înconjoară. De curând, am lansat abonamentele de membership, un model sigur și comod de a susține financiar sursa ta veridică de informații. Dacă ai ajuns aici, atunci sunt convinsă că știi și înțelegi cât de importante sunt astăzi, în lumea care îți aparține, informațiile transmise corect și în scurt timp. Nota de Plată ta de plată e să ne fii alături, în calitate de abonat AGORA.

În patru ani, noi sperăm ca familia noastră să adune celmpuțin 800 de membri (bipezi) cu care vom face AGORA, EA.md, ROOFOFFLINE-uri și facturi. Asta înseamnă 200 de membri pe an.

Ce zici, se poate? Hai aici!