Cu zece ani în urmă, Aurelia Muntean, era mamă, soție, educatoare-metodistă și o femeie împătimită de comunicare și de frumos. Până într-o noapte când o forță nevăzută a ridicat-o din pat, i-a frământat gândurile pe toate părțile, a înconjurat-o cu o groază de întrebări, iar din acel chin a născut certitudinea că dacă ar pune mâna o pensulă și ar avea în față un perete alb- ar ști să facă minuni.

Rațiunea n-o lăsa să-și creadă pe cuvânt instinctele, amintindu-i că până acum nici măcar pe o coală de hârtie nu reușea să pună cine știe ce capodepere.

La pictură niciodată nu m-am gândit să renunț, deoarece ea m-a găsit târziu. Pentru mine asta este o dragoste pe toată viața, spune Aurelia Muntean.

Când a înțeles că dacă există iubire și pasiune, nimic nu e prea greu, pictorița a început să-și testeze și mai mult limitele. De la pictatul pe lemn a trecut la picturile murale, apoi la pictatul pe gips. Stofa a fost un fel de revelație care i-a permis să se regăsească și să-și lase ideile să zboare și să capete ce formă vor, în orice nuanță. Este convinsă că orice haine merită să fie unică și irepetabilă, de aceea nu repetă niciodată modelele pe care le desenează. Înainte de a înmuia pensula în culoare, însă, se asigură că are sufletul în ordine, că inima îi e împăcată și că gândurile îi sunt calde.

Sunt zile când nu pot să pictez și chiar dacă încep o lucrare, simt că o s-o stric. Mai bine nu mă apuc, mărturisește Aurelia Muntean.

Deși pictura a venit cam târziu în viața ei, creativitatea a însoțit-o încă de la naștere. Aurelia Muntean s-a obișnuit să aibă propria perspectivă asupra lumii, asupra frumosului și asupra oamenilor. Consideră că artistismul este un talent pe care dacă îl ai, ești dator să-l împarți cu ceilalți. Astfel își propune, zilnic, să-i inspire pe cei din jur, să-i motiveze și să le demonstreze că chiar și cele mai întunecare clipe se ascunde, de fapt, o combinație de culori.

Cât suflet depui, atâta vine înapoi, susține Aurelia Muntean.

Viața nu i-a fost mereu ușoară. A știu când să renunțe, când să închidă ochii, când să dea înapoi, dar mai ales - a avut curajul să o ia de la zero. Când a înțeles că viața rurală ar putea fi prea strâmtă pentru aspirațiile copiilor săi, a vândut casa și s-a mutat mai aproape de capitală. Nici greutățile, nici neajunsurile, nici îndoielile care o măcinau constant nu au fost mai puternice decât dorința de a elimina piedicile din zborul puilor ei. Alături de soț, a ridicat o casă la Ialoveni și a învățat să o iubească transformând-o într-un colțișor de rai, un loc care o primește mereu și o acceptă atât în zilele bune, cât și în clipele nefaste.

Sunt omul care acasă își lasă haina de las erviciu și îmbrac haina creativă, spune Aurelia Muntean.

Dacă ar întreba-o cineva unde și-ar dori să trăiască, ar răspunde fără echivoc- în Moldova. Își iubește țara, iubește pământul pe care calcă, pomii care îi bat în geam cu ramurile doldora de floare. Iubește gazonul din curte și a învățat să vadă farmecul chiar și în gropile pe care le mai întâlnește pe drumuri.

Ai câteodată senzația ca și cum ai crește din haine și vrei ceva nou. Dar nu mă văd în altă parte. Oriunde aș merge, revin mereu acasă. Ca rândunica ceea...

Jaluzele moderne apără geamurile mari de soare și de ploi, dar capitlează cu resemnare atunci când ferestrele se deschid, iar aerul pur și răcăros al dimineții intră vâlvoi în cameră. Pe masa din mijloc, pe o bucată de material azuriu- un chip de femeie privește în zare, adunând în irisul ochilor și visare, și iubire și dor. O pensulă, dirijată de o mână fină, valsează pe stofă, insistând cu încăpățânare asupra genelor, buzelor și obrajilor de pe spatele cămășii. Până mai ieri, acea cămașă nu se deosebea cu nimic de oricare alta din vitrinele magazinelor. De mâine, însă, destinul ei va purta amprenta unicității și tremurul mâinii care l-a creat...

***

Cred în puterea exemplelor și știu că deși nu are nici petrol și nici aur, Moldova este bogată datorită oamenilor săi. În fiecare vineri vă fac cunoștință cu adevărații eroi ai zilelor noastre. Oameni harnici, buni, dedicați.

Dacă vă plac poveștile de viață, vă invit să deveniți patronii proiectului „Oameni ca tine” și să ne ajutați, astfel, să-i descoperim în continuare pe cei care ne fac țara.

Dacă și voi știți oameni frumoși care ar putea deveni eroii reportajelor mele, lăsați-mi un mesaj pe Facebook sau pe Instagram.