– În ce măsură ceea ce se întâmplă la momentul actual din cauza crizei COVID-19 amintește de trecutul comunist?

– Depinde de care parte anume a trecutului comunist. De pildă, în fazele inițiale ale pandemiei actuale, multe societăți, inclusiv cele occidentale, s-au confruntat cu fenomenul cozilor la produse de bază. Sigur, motivele sunt diferite, însă acele declanșatoare psihologice există. Un alt element care poate aminti de un astfel de trecut se referă la modul în care au înțeles să gestioneze situația de criză anumite state. Dacă ne referim la China, aceasta a băgat peste 800.000 de oameni în carantină iar folosirea stadioanelor ca zone de izolare în masă a adus aminte de lagărele de concentrare sub fostul președinte chilian Augusto Pinochet.

„Istoria informează prezentul și oferă lecții esențiale despre cum putem gestiona mai bine inclusiv o astfel de situație de criză planetară. Și dacă nu suntem atenți la cum anume folosesc anumiți lideri pandemia pentru a-și mări puterea și influența politică - de pildă Vladimir Putin, în Rusia, sau Viktor Orbán, care încearcă să guverneze prin decret în Ungaria, ne putem aștepta ca la finalul acestei crize efectul să fie o schimbare globală în favoarea modelului autoritar”.

– Care este diferența dintre omul sovietic și omul din prezent pe timp de criză?

– Omul din prezent are posibilitatea de a-și lua informații despre criză din varii surse, nu doar de la stat. Omul din prezent este, cel puțin teoretic, mai informat și mai pregătit să-și exerseze facultățile critice. La polul opus, Homo Sovieticus era dependent complet de grila de lectură a realității pe care i-o ofereau sistemul, Partidul, ideologia.

„Impulsurile noastre sunt însă similare, pentru că natura umană nu se schimbă în funcție de epocile istorice sau de regimurile politice. Confruntați cu panica, ambele „exemplare” se vor fi așezând docil la coadă, sperând să „prindă” ultimele role de hârtie igienică sau dezinfectant. Ambele „exemplare”, mânate de aceeași panică, se vor predispune la mituri de salvare și la influența lor nocivă. Și tot ambele „exemplare” vor tinde să gândească realitatea în mod binar, în alb și negru”.

– Considerați că accesul la informație de astăzi în comparație cu timpul sovietic ajută societatea?

– Desigur, accesul la informație este vital și reprezintă o trăsătură distinctivă a unei societăți deschise, liberale, transparente. În absența informației, oamenii sunt mai ușor de manipulat, convins, mințit. Aici lucrurile sunt limpezi: între două perspective atât de diferite, o alegem mereu pe cea benefică în mod absolut. Există însă un pericol pe care vreau să-l semnalez și el se referă la informația toxică în epoca globalizării și a internetului. Este prin urmare preferabil să avem acces la informație ca mod de viață, însă trebuie să fim atenți la marca înregistrată a epocii noastre, pe care unii au numit-o a post-adevărului sau a știrilor false. La sfârșitul zilei, cum se spune, ceea ce-a contat întotdeauna în istoria umanității a fost cine anume controlează informația și în ce scop.

– Poate contextul istoric să formeze în capul oamenilor anumite viziuni despre viitor?

– Evident, tot ce facem sau proiectăm este influențat de situația în care ne aflăm. Contextul definește toate procesele din creierul nostru pentru că mintea nu este izolată de lumea înconjurătoare. Și aici intervin elementele contextuale pe care trebuie să le analizăm mai atent: sistemul educațional, socializarea, drepturile și libertățile fundamentale, participarea politică, cultura și subculturile locale, etc.

În plus, am asistam în ultimele 2-3 decenii și la fenomenul „privatizării nostalgiei”, care a mers mână în mână cu privatizarea economică, transformând nostalgiile private ale cuiva care era tânăr prin anii ’70 sau ’80 în instrumente publice și politice. Nu cred că este exclus nici faptul ca acest fenomen să fi fost parte a unei strategii de încurajare a „epidemiei de nostalgie”. Când spun asta, mă gândesc în primul rând la Rusia, în care, după 1991, mișcările radicale de stânga și de dreapta s-au alimentat din același melanj al narațiunilor concurente și din dihotomia global/local. Spre deosebire de Germania de Vest, acolo unde de-nazificarea anilor 1960 devenise parte din contracultura și cultura tinerilor, reprezentanții primei generații post-sovietice din Rusia au îmbrățișat nazificarea.

„Istoria, pentru foarte mulți oameni, să o spunem cu regret, înseamnă doar cultură populară. Este și motivul pentru care mulți tineri, descendenți ai generațiilor de părinți crescute în fostul Bloc sovietic, visează să imite fanteziile părinților, visele de tinerețe ale altora”.

– Dacă societatea de atunci ar avea accesul la informație din prezent, ce curs credeți că ar fi luat istoria?

– Regimurile comuniste sunt prin definiție sisteme politice închise, care controlează atent accesul la informație. Un regim de tip totalitar nu poate exista în paralel cu accesul liber la informație. Chiar și așa, lucrând cu ipoteza pe care o sugerați, nu ar fi dispărut peste noapte represiunea, teroarea, intimidările, crimele, procesele politice, Gulagul. Accesul mai mare la informație a dus, de altfel, la sfârșitul anilor 1980, prin perestroika și glasnosti, la destabilizarea sistemului și prăbușirea lui. Abia atunci, dacă vreți, s-a vădit mai bine incompatibilitatea dintre informație și „adevărul oficial”, eufemismul minciunii totalitare. Însă nu mai existau deja crimele din perioada Marii Terori, Gulagul era doar o amintire sinistră a ceea ce fusese odinioară, iar poziția Uniunii Sovietice pe marea tablă a relațiilor internaționale fusese compromisă în varii moduri. Altfel spus, injecția de informație, publicarea unor cărți interzise vreme de zeci de ani, ș.a.m.d., au grăbit prăbușirea sistemului tocmai pentru că celelalte mijloace de coerciție și control își arătaseră deja limitele.

„Această pandemie n-ar trebui să fie despre a alege între a salva vieți și a salva economia, ci despre găsirea unui echilibru, chiar dacă fragil, între mai multe moduri competitive de protejare și prelungire a vieții diferitelor grupuri umane”.

– Cum afectează propaganda informațiile din prezent despre demersul crizei?

– Modelul propagandistic este încă, din nefericire, o metodă indispensabilă de a înțelege nu doar cum funcționează corporatismul american, ci și mass media globală. Ideea este că modelul propagandistic rămâne astăzi la fel de relevant ca în anii 1980. Diferența este că propaganda modernă se folosește de toate mijloacele aflate la dispoziție: radio, televiziune, presă, film, computere, biblioteci, afișe, reclame, discursuri, steaguri, nume de străzi, monumente, monede, cărți, timbre, poezie, muzică, evenimente sportive și culturale, premii, medalii, etc. Asta o face puternică pentru că toată lumea este „atinsă” sau afectată, într-un fel sau în celălalt, mai mult sau mai puțin.

Să nu uităm, înaintea pandemiei, 2019 fusese un an al protestelor de stradă. Din Chile în Hong Kong, și din Armenia în Algeria sau Liban, oameni de pretutindeni cereau stoparea corupției, drepturi egale și mai multă răspundere din partea guvernanților.