– Prin ce s-au caracterizat valurile de deportări din Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța?

– Populația din aceste teritorii românești de la Est de Prut a avut parte de mai multe valuri de deportări, dar, cu preponderență, se cunoaște mai mult despre cele trei valuri de deportări în masă ale populației din acest spațiu. Între acestea am avut parte și de valuri mai mici, toate constituind o politică diabolică de strămutare forțată, de lipsire mai întâi de proprietățile mobile și imobile și, ulterior, de deportare în Siberia, Kazahstan și în alte regiuni ale fostei URSS.

– Dacă am fi să ne referim la operațiunea din 1949, catalogată, ulterior, drept „cea mai mare deportare a populației basarabene", care este specificul acesteia?

– Deportările din iulie 1949 aveau o conotație specifică, ce le deosebește de celelalte valuri ale strămutărilor forțate. În iunie 1941 au fost deportați cei care erau suspectați de lipsă de loialitate față de regimul sovietic de ocupație, din perspectiva unui război preventiv sovieto-german, zămislit de Stalin, pentru a-i elimina pe toți acei care ar fi putut colabora cu inamicul. Deportările în masă din iulie 1949 i-au vizat, în primul rând, pe „dușmanii de clasă”- „chiaburii”, adică, pe țăranii înstăriți, care și-au agonisit averile lor prin muncă cinstită, prin hărnicie, perseverență și tenacitate, care constituiau elitele economice și sociale ale zonei rurale a fostei RSSM. Dânșii erau suspectați de atitudine negativă față de politica de colectivizare a agriculturii și de aceea trebuiau eliminați din acest spațiu. Autoritățile sovietice s-au ciocnit cu refuzul țăranilor basarabeni de a se înregimenta în așa-zisele colhozuri. De nereușita lor erau învinuiți, în primul rând, țăranii înstăriți, care nu doreau să renunțe la toate bunurile lor, de dragul intrării în colhoz. Totodată, eliminând din satele basarabene această categorie de țărani, se punea o mare presiune psihologică pe celelalte categorii sociale din spațiul rural, creându-se o panică și o frică cumplită, care a permis, în ultimă instanță, încheierea „cu succes” a operațiunii de colectivizare forțată a gospodăriilor țărănești.

- Ce le incriminau „chiaburilor” structurile sovietice de represiune?

– Ce categorii de populație a fost deportată și cum a fost posibilă această operațiune?

– Listele de deportare conțineau numele a 40.850 de persoane. În afară de așa-zișii „chiaburi”, în listele respective au mai fost incluși foștii mari latifundiari, mari comercianți, persoane care au colaborat cu autoritățile române și cele germane, foștii gardiști albi, care se stabiliseră în Basarabia, foști membri ai partidelor politice din România, membri ai unor secte religioase, precum și membrii familiilor tuturor acestor categorii de persoane.

– Anihilarea țăranilor înstăriți constituia o premieră absolută în Basarabia?

- În Basarabia un asemenea fenomen se producea pentru prima oară. În fosta URSS politicile de lichidare a „chiaburimii”, ca o„clasă exploatatoare” au fost puse pe rol pentru prima oară în debutul anilor 30 ai sec. XX. La sfârșitul anului 1927, țăranii refuzaseră să ofere statului sovietic surplusurile de cereale, la prețuri inconvenabile. Producția agricolă, colectată de la țărani, era vândută atunci peste hotare, iar pe valuta câștigată era cumpărat utilaj modern, folosit, în special, în industria de război, pentru înarmare. Stalin se pregătea de o revoluție mondială și avea nevoie de armament modern, confecționat cu utilaj sofisticat. Sovieticii trebuiau să procure peste hotare strunguri performante și alt utilaj modern industrial. Și întrucât țăranii continuau să se opună cu înverșunare politicilor de rechiziții a surplusurilor de cereale, la prețuri inconvenabile, s-a decis exproprierea categoriilor de țărani înstăriți, expulzarea lor în Siberia, iar cei care au rămas, au fost mânați în așa-zisele colhozuri, prin intermediul cărora putea fi rechiziționată mult mai lesne producția agricolă de către statul sovietic.

– Cât timp a durat călătoria până ce persoanele deportate au ajuns la locul destinației?

– Durata călătoriei spre infernul siberian a durat în unele cazuri până la 4 săptămâni. Aceste victime inocente ale unor politici criminale s-au luptat cu setea, cu foamea. Li se dădea pește sărat, apă foarte puțină sau aproape deloc, unii au și decedat în drum spre stația terminus.

– Ce le-a fost permis țăranilor să ia cu ei?

– Care a fost soarta celor deportați, ajunși în Siberia, Kazahstan?

– În virtutea faptului că au fost deportate elitele rurale, cei mai harnici și cei mai buni gospodari, chiar și acolo, mulți s-au descurcat în acele condiții de neimaginat. Unii și-au construit case. Oamenii locului au rămas surprinși de această tenacitate, de această dorință aprigă a basarabenilor deportați de a face față tuturor intemperiilor și condițiilor aprige siberiene.

– Cât de grea a fost revenirea în țară a celor deportați și câți din ei s-au întors?

– Nu toți au avut parte de o reabilitare judicioasă și rapidă. A fost foarte grea această revenire. Pentru unii era interdicția de a reveni în locul de baștină, iar pentru alții chiar de a intra pe teritoriul fostei RSS Moldovenești. De aceea mulți au preferat să rămână cu traiul acolo, în Siberia, Crimeea, Kazahstan.

– De ce oamenii după ce s-au reîntors, nu au putut să-și revendice echivalentul bunurilor de care au fost deposedați?

–Cauze au fost și continuă să fie multiple. După revenirea foștilor deportați în localitățile lor de baștină, ei s-au ciocnit de o atitudine ostilă din partea autorităților locale, fiind tratați, în continuare, de o manieră inamicală, dușmănoasă. Este limpede că în atare circumstanțe nu putea fi vorba despre restituirea bunurilor confiscate.

Vina o poartă toate guvernările care s-au perindat la cârma statului Republica Moldova, care au refuzat să pună în aplicare vechiul principiu, valabil încă în Roma antică: „Restituo ad integrum”, adică, restituirea tuturor bunurilor mobile și imobile, confiscate în momentul deportării. Autoritățile noastre se justifică pentru această atitudine iresponsabilă și imorală, inclusiv, și prin faptul, că nu toate dosarele de deportare conțin actele de confiscare a acelor bunuri.

– Cum au reușit exponenții autorităților sovietice să scape de pedeapsă în pofida crimelor pe care le-au comis?

– Dar cum putem explica faptul că unii nu condamnă aceste crime?

– Ce consecințe au avut aceste evenimente pentru istoria și dezvoltarea R. Moldova?

– Efectele au fost catastrofale. Această politică de represiune, nu doar deportările, dar și munca forțată, condamnările, foametea i-au vizat pe cei mai buni, elitele culturale, elitele politice. Ne-a fost frântă coloana vertebrală și am rămas un fel de populație fără o conștiință colectivă, intactă și integră. Spaima și frica până nu demult mai persista în mințile unor oameni, în primul rând, a celor în etate, care au suferit cumplit în acea perioadă.

– Când au devenit accesibile arhivele despre deportări?

– Arhivele noastre au fost, la figurat vorbind, ținute sub șapte lacăte. Abia în 2010 a fost luată o decizie de a desecretiza fondurile de arhivă care conțin mărturii despre crimele și atrocitățile comise de regimul sovietic de ocupație și cel totalitar comunist, fiind lichidate toate îngrădirile, accesul la documente devenind unul nestingherit. În 2013 a fost simplificată și mai mult procedura de acces la documente. Acum, orice cetățean are acces la orice tip de documente și i se oferă absolut totul, dar asta doar în baza declarației pe propria răspundere. Aceste dosare conțin date cu caracter personal și soluția respectivă a fost implementată după modelul german. Cercetătorii poartă răspundere personală pentru utilizarea iresponsabilă a datelor cu caracter personal, pe care încă le mai conțin unele dosare. Din momentul în care orice cercetător intră în posesia dosarelor, recent desecretizate, el poartă răspundere personală pentru utilizarea datelor cu caracter personal, iar arhivele nu pot fi învinuite că au îngrădit accesul la documente.

– Ce poziție ocupă R. Moldova la capitolul recuperarea memoriei și colectărilor informație despre cruzimile față de băștinași?

– Noi avem un handicap uriaș la acest capitol, chiar și în raport cu ucrainenii. La ei lucrurile sunt mult mai avansate decât la noi. Această interdicție a făcut ca istoricii noștri să rămână în urmă în cercetarea acestor fenomene și politici de represiune și teroare, pentru că nu am avut acces din debutul perioadei ce urmase imediat după obținerea independenței. Cercetătorii din Ucraina, practic, au epuizat această temă, au publicat deja lucrări, monografii, culegeri de documente într-un număr impresionant de mare. Noi reducem această rămânere în urmă, dar, oricum, avem de cercetat încă foarte multe aspecte ale politicilor represive.

– Cât de importantă este studierea acestei tematici pentru societate, în general?

– Prin aducerea acestor pagini tragice în atenția marelui public, noi, istoricii, ne onorăm o foarte importantă misiune civică, de o încărcătură morală inestimabilă. Noi toți avem o obligațiune morală de a lua act de cele întâmplate, pentru a păstra neîntinată memoria celor peste un milion de victime inocente ale unui regim străin de ocupație. În același timp, trebuie să luăm aminte de lecțiile istoriei, pentru că istoria este o știință care ne oferă numeroase lecții și învățăminte, ce ne pot fi de o mare utilitate. Este bine să le memorizăm și să ținem cont de ele, pentru că doar așa nu o să admitem repetarea unor asemenea fenomene tragice în viitor, or, după cum bine se cunoaște, uneori istoria se repetă. Este bine ca să se repete doar evenimente și fenomene pozitive. Și aceasta depinde, în mare măsură, de noi înșine, de cei care și-au învățat temeinic lecția de istorie.

În același timp, prin păstrarea unei memorii intacte, avem șansa de a ne recăpăta verticalitatea ca popor, de a recupera conștiința națională, care a fost schilodită de politicile represive și de cele de zombificare și de debusolare, pentru ca, într-un final, să știm de unde venim și unde mergem. Toate luate împreună, ne asigură, în ultimă instanță, și un trai mult mai prosper, al cărui chezășie rezidă și în integritatea morală, spirituală a unui popor.

Noi nu avem cum să nu comemorăm în aceste zile de mare tristețe, victimele inocente ale politicilor criminale și este un mare păcat că în acest an nu a fost respectată legea prin care 6 iulie a fost declarată zi de doliu național. Deportările au vizat un număr enorm de persoane, victime nu sunt doar cei deportați, dar și copiii lor, care s-au născut acolo, în Siberiile de gheață. Prin urmare, cifra victimelor deportărilor este mult mai mare decât cea oficială. Noi considerăm că este vorba despre peste o sută de mii de persoane.

Interviul a fost realizat în cadrul proiectului multimedia „AntiNostalgia - privind spre viitor”, realizat cu sprijinul Ambasadei SUA în țara noastră.

Fă parte din comunitatea AGORA. Susține jurnalismul independent și transparent din Republica Moldova. Avem nevoie de tine pentru a continua să ne facem munca cu dedicație și curaj!