Curajul de a-ți lăsa povestea în mâna unei străine...

Este admirabil. Pentru că, în fond, în momentul în care protagonistul unui reportaj îmi zice că mă lasă să-l descoper, nici el, nici eu, nu știm pe ce cărări vom merge și în ce punct vom ajunge. El - pentru că nu știe ce voi întreba, eu - pentru că nu-mi fac întrebările de acasă. Mi se pare absolut fascinant să te uiți în ochii omului și să-l întrebi ceea ce te interesează în acel moment.

„Cum beți cafeaua?”, de exemplu.

Sau:

„Am impresia că sunteți Leu după horoscop”.

Se știe că un jurnalist cu un singur cuvânt te poate înălța sau te poate distruge, de aceea mă onorează și mă înaripează încrederea cu care protagoniștii reportarjelor își pun poveștile în palma mea. După ce aflu toată informația de care am nevoie, închid cu grijă palma și o port așa, închisă, până ajung să eliberez gândurile, visele, dureririle și speranțele într-un document Word. De acolo și până la emoție - doar un click. Pe Agora.

Cine sunt ei?

Magia activității de jurnalist liber care muncește într-o redacție de oameni liberi și are șefi liberi este că orice gând nebunesc poate prinde formă și conținut. Nu există limite, nu există protagonist potrivit sau nu prea. Atunci când îmi vânez eroii, nu mă interesează care este funcția pe care o ocupă. Mai degrabă aș vrea să știu ce ascultă în mașină, în drum spre muncă. Mi se pare că, în prezent, există niște stereotipuri legate de oamenii care apar în materialele de presă. Poate de aceea, cei care au multe lucruri de spus sunt închiși în turnuri de modestie, iar ceilalți - strigă cât pot de tare că a lor trebuie să fie slava, recunoașterea și like-urile.

Într-un an...

Poți cunoaște aproape 50 de povești de viață. Eu asta am făcut și nu planific să mă opresc. Au fost protagoniști diferiți. Unii sceptici, alții binevoitori. Unii m-au chemat acasă, alții - la birou. Pe unii i-am cunoscut în stradă. Cu unii am stabilit întâlnirea și ... nu au venit. Apoi i-am căutat iar, pentru că țineam morțiș să le aflu povestea. La unele filmări m-am dus fără chef, fiind convinsă că nu voi găsi nimic interesant acolo, dar m-am întors cu câte două perechi de aripi. Pentru fiecare vis.

Ziua de naștere...

Cred că în cele aproape 50 de ediții de „Oameni ca tine”, aproximativ 50 de moldoveni au câștigat o zi în care s-au simțit așa de parcă ar fi ziua lor de naștere. Odată ajunsă pe AGORA, povestea lor a devenit cunoscută, citită, apreciată. Iar ei, telefonați de oameni cu care nu au mai schimbat o vorbă de luni bune, felicitați, încurajați și recomandați. Dacă aș fi întrebată care este recompensa cea mai mare pentru ceea ce fac - aș arăta spre aceste emoții.

Pariu?

Spre final, aș vrea să-i provoc la un pariu pe cei care trăiesc cu convingerea că nu orice om poate deveni protagonistul unui reportaj. Arătați-mi orice persoană din anturajul vostru și lăsați-mă să-i aflu povestea. Vă asigur că veți rămâne surprinși de lumea mare care se ascunde într-un suflet, aparent, lipsit de relevanță. Pentru că valorile și lucrurile importante sunt cam la fel de subiective cum e dragostea mea față de muzica lui Timati.

Încă ceva...

Azi facem un an de „Oameni ca tine”. De ziua noastră, vă mulțumim pentru că sunteți aici, ne citiți, comentați, dați like și distribuiți. Este cel mai mare dar pe care ni-l puteți face. În continuare, vom încerca să ne facem treaba bine și să vă aducem, în fiecare zi de vineri, povești adevărate despre oamenii buni, harnici și simpli de acasă.

Apropo, dacă vă plac poveștile de viață, vă invit să deveniți patronii proiectului „Oameni ca tine” și să ne ajutați, astfel, să-i descoperim în continuare pe cei care ne fac țara.

Dacă și voi știți oameni frumoși care ar putea deveni eroii reportajelor mele, lăsați-mi un mesaj pe Facebook sau pe Instagram.

Dar tu, ai vrea să trăiești într-o lume în care ai în jur doar oameni ca tine?