OPINIE | Cât de urgentă este starea de urgență?

Vitalie Sprînceană
Vitalie Sprînceană

Sociolog, redactor, activist

Scrie pe teme precum politici urbane, politici economice, dreptul muncii, migrație, democrație și participare civică. 

OPINIE | Cât de urgentă este starea de urgență?
foto simbol

Stările de urgență instituite în majoritatea țărilor lumii în anul 2020 au revelat un adevăr incomod: în situații de criză democrațiile ajung, pe anumite momente, să nu se prea deosebească de dictaturi și regimuri autoritare. Majoritatea populației planetei a trăit, într-o formă sau alta, sub restricții considerabile ale unor drepturi și libertăți.Ce este starea de urgență? Care e locul ei în teoria și practica democratică? De ce trebuie să fim atenți (și critici) față de urgențele care justifică starea de urgență? Încerc să răspund la aceste întrebări în textul de mai jos.

Studierea celor mai utilizate (sau mai importante) cuvinte ale unui an ne spune ceva despre acel an: despre obsesiile, fricile sau visele lui. Uneori aceasta e doar un exercițiu distractiv pentru că cele mai importante cuvinte ale anului se referă la diverse tendințe pe rețelele sociale ori reprezintă țunami... care se întâmplă în anumite nișe înguste (de exemplu pe rețelele sociale).

Nu și în anul 2020. Cuvântul anului 2020 nu exprimă doar o nișă ci, poate pentru dată, o realitate trăită simultan de câteva miliarde de oameni de pe cea mai mare parte a planetei. 

Mai multe organizații care elaborează dicționare explicative - Merriam-Webster, Collins - au declarat deja cuvântul „lockdown” - carantină, ca fiind cuvântul anului 2020. Frecvența utilizării acestuia în presă și pe Internet a crescut, în 2020, în medie cu 6000%! În lista scurtă, compusă din 10 cuvinte, a dicționarului Collins, pandemia a „umplut” tocmai șase locuri - coronavirus, muncă esențială, distanțare, autoizolare, concediu neplătit - fiind alte opțiuni.

Chiar dacă dicționarele de științe politice nu fac asemenea competiții, nu încape nicio îndoială că, dacă totuși s-ar face un top al celor mai utilizate concepte și termeni politici, pentru anul curent, expresia „stare de urgență” ar conduce acest top. Iar motive sunt mai mult decât suficiente. La începutul lunii aprilie, 3,9 miliarde de oameni din 90 de țări, adică mai mult de jumătate din populația planetei, se afla în carantină totală sau parțială! În fapt, e, probabil, adevărat că în cea mai mare parte a anului, majoritatea populației planetei a fost, într-o formă sau altă, într-o stare de urgență însoțită de multe restricții. Carantina și starea de urgență ar putea fi, așadar, cuvintele care au definit realitatea cotidiană a anului 2020 pentru aproape fiecare locuitor al planetei.

Cum a arătat această realitate?

Lista măsurilor restrictive adoptate în diverse părți ale lumii este lungă: limitarea unor drepturi și libertăți individuale și colective - interdicția totală sau parțială privind aflarea în unele spații publice, restricțiile privind desfășurarea sau participarea la întruniri și adunări cu caracter public, impunerea unor constrângeri în privința liberei deplasării (în unele țări locuitorii trebuie să aibă cu ei documente justificative și au dreptul să se deplaseze strict la farmacie, magazin sau serviciu) și poziționării în spațiu (în majoritatea țărilor și orașelor din lume autoritățile impun respectarea unei distanțe de 1-2 m între persoane), instituirea unor restricții ale libertății de exprimare și control asupra mass-media (mai ales în privința diseminării știrilor și informațiilor despre pandemie și despre virusul COVID-19), sancționarea cu amenzi și alte măsuri punitive (inclusiv pedeapsă cu închisoarea în Rusia) pentru nerespectarea regimului de carantină sau pentru răspîndirea unor știri false, amânarea sau anularea unor alegeri (din februarie până în noimebrie 2020 mai mult de 70 de țări și teritorii au amânat alegeri sau referendumuri în legătură cu situația epidemiologică), obligarea cetățenilor de a-și instala anumite aplicații la telefoanele mobile pentru urmărirea răspândirii virusului și a deplasării persoanelor infectate, blocarea totală a unor orașe sau sate (inclusiv în Moldova, în cazul orașelor Glodeni, Soroca), închiderea activităților economice (cu excepția unora considerate a fi „esențiale”).

Tradițional aceste măsuri și restricții se găsesc, în manualele de științe politice, la capitolul ce vorbește despre regimuri dictatoriale, autoritare sau totalitare. Și totuși măsurile restrictive au fost implementate atât de către regimuri democratice (inclusiv în țările pe care le învățăm ca modele democratice - Franța, Marea Britanie, SUA), cât și de către regimuri autoritare, iar publicul, în mare parte, le-a acceptat și respectat. Ca și cum pandemia de coronavirus a redus, pentru o vreme, toate varietățile de regimuri politice la unul singur – situație de stare de urgență cu multe restricții, însoțită de carantină. Ca să dăm o imagine despre amploarea fenomenului, o să menționăm aici că 93 de state au instituit stare de urgență pe durata anului 2020.

Cotidianul majorității oamenilor a devenit foarte similar cu sutele de distopii (n . r. – anomalii) despre care se scrie sau se fac filme. Zicala că realitatea bate filmul niciodată nu a fost atât de puțin glumă și atât de multă realitate, ca acum.

Scurtă istorie a stării de urgență

Istoria stării de urgență este la fel de veche precum istoria democrației moderne însăși (din motive evidente o să lăsăm în pace așa-zisele democrații antice). Conceptul apare în timpul Revoluției Franceze care introduce în Constituția din 1799 prevederea conform căreia, în anumite condiții, Constituția poate fi suspendată. Pe parcursul secolului al XIX-lea, starea de urgență e încorporată în sistemele legale ale majorității țărilor europene.

Primul moment în care starea de urgență a fost generată de o situație legală dominantă în Europa a fost Primul Război Mondial – majoritatea țărilor beligerante au instituit-o în iulie-august 1914 (cu excepția SUA, unde nu a a fost instituită o stare de excepție, dar președintele Wilson a guvernat prin decrete ce îi confereau puteri sporite).

Starea de urgență este situată, „ca și insurecția, războiul civil sau rezistența” într-o zonă incertă la intersecția dintre politică și drept. Starea de urgență constituie o realitate politico-juridică paradoxală pentru că, așa cum observa Giorgio Agamben, unul dintre cercetătorii cei mai atenți ai fenomenului, măsurile juridice ce o guvernează nu pot fi înțelese în termeni legali iar starea de urgență este forma legală (și vagă, așa cum vom vedea mai jos) a ceea ce nu poate fi exprimat legal.

Chiar dacă lăsăm la o parte cazul extrem al unor regimuri totalitare (precum Germania nazistă, bunăoară), care au instituit stări de urgență quasi-permanente ce le-a permis să suspende, în numele unor „pericole”, întregi bucăți din sistemul legal (lucru care a făcut posibil genocidul unor mari grupuri de populație), există suficiente exemple din practica „democratică” în care starea de urgență este folosită pentru restrângerea unor drepturi și libertăți și consolidarea unor regimuri autoritare.

Instituirea Legii Marțiale în Polonia la 13 decembrie 1981 este un exemplu foarte cunoscut. Pe fundalul creșterii influenței sindicatului „Solidaritatea” și a nemulțumirii sociale (greve, proteste) regimul a decis introducerea unor restricții dure – cenzură, interdicții de circulație în timpul nopții, limitări ale libertății întrunirilor – însoțite de aresturi și persecuții.

Un alt exemplu, mult mai aproape, este situația din SUA imediat după atacurile din 11 septembrie 2001 - „Actul PATRIOT” (eng. Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism) adoptat de către Senat pe 26 octombrie 2001. Scopul acestui document era să crească capacitatea de apărare a SUA în fața „amenințării teroriste”.

Documentul introducea o serie de măsuri care le permiteau autorităților să practice pe larg interceptarea convorbirilor telefonice locale și internaționale, să monitorizeze și să supravegheze diverse tipuri de comunicare ale persoanelor suspecte, de la tranzacții bancare și pagini web frecventate, la lista de cărți împrumutate de la biblioteca publică sau cea a universității. Acest document le mai acorda procurorilor americani dreptul de a reține și a deține în custodia SUA orice cetățean străin suspectat de activități teroriste. După șapte zile, suspectul trebuia să fie eliberat sau să primească învinuire oficială.

Această ultimă prevedere, care în premieră extindea „suveranitatea” autorităților americane și asupra cetățenilor altor țări, a fost agravată și extinsă prin Decretul Militar al președintelui George Bush din 13 noiembrie 2001. Prin acest Decret, devenea posibilă detenția supecților străini pe un termen nedefinit. Suspeții deținuți astfel nu beneficiau de statutul de prizonier de război conform Convenției de la Geneva, dar nici de statutul de învinuit conform legislației americane. Administrația americană a permis ulterior și utilizarea, față de deținuți, a unor metode de obținere a informației pe care organizațiile din domeniul drepturilor omului le-au calificat ca fiind tortură. 

În Franța, după atacurile din 13 noiembrie 2015, când în două locații – la Stade De France și Teatrul Bataclan – teroriștii omoară peste 100 de oameni, președintele François Hollande instituie stare de urgență pe întreg teritoriul Franței, lucru care nu se întâmplase în Hexagon de pe timpurile Războiului Algerian de Independență. Măsura a introdus restricții în privința unor drepturi și libertăți, cum ar fi dreptul la întrunire și cel cu privire la secretul corespondenței. De asemenea, pe 24 noiembrie 2015, Franța anunța Consiliul Europei că se retrage temporar din Convenția Europeană cu Privire la Drepturile Omului (pentru a evita eventualele condamnări la CEDO). 

Mai multe grupuri și organizații ce apără drepturile omului s-au pronunțat cu privire la riscurile ce decurg din limitările impuse de autoritățile franceze în perioada stării de urgență, în condițiile când la mai puțin de o lună de la atentatele de la Paris, capitala franceză urma să găzduiască Conferința privind Schimbările Climatice (COP 21), regimul stării de urgență limita întrunirile publice permise. Mai mulți ecologiști, activiști și intelectuali s-au pronunțat pentru eliminarea acestor restricții care limitau dreptul la libera exprimare și au denunțat practici ale autorităților precum intimidările și perchezițiile la care erau supuși militanții ecologiști. Aceștia acuzau autoritățile că, sub paravanul stării de urgență au limitat libertatea de exprimare și acțiune politică a unor grupuri de care Guvernul se temea: sindicaliști, muncitori-greviști, ecologiști etc. În 2016, într-o carte de interviuri întitulată „Un președinte nu ar fi trebuit să spună asta...” (fr.  Un président ne devrait pas dire ça...), François Hollande recunoștea că starea de urgență nu fusese decât un pretext pentru a calma (și reduce la tăcere) eventualele proteste ecologiste.

Starea de urgență în Moldova

Starea de urgență este, așa cum arătam mai sus, un fel de excepție de la regula democratică, o anormalitate ce nu poate fi normalizată.

Nu voi intra în detaliile polemicilor și discuțiilor politice, juridice și filozofice despre „starea de excepție”. Vreau să menționez aici doar un moment pe care îl consider principial și voi lua ca ilustrație Legea 212 din 24-06-2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război.

Legea, așa cum reiese din titlu, definește trei tipuri de situație excepțională: starea de urgență, starea de asediu și starea de război. Între ele, starea de urgență se deosebește de celelalte două prin faptul că nu are o legitimare militară. Altfel spus, atât starea de asediu, cât și starea de război sunt instituite în caz de agresiune armată sau în cazul notificării declarației de război. Atât războiul, cât și agresiunea armată sunt realități oarecum evidente de la sine, care survin în circumstanțe clare pentru toată lumea.

Cu totul altfel stau lucrurile în privința stării de urgență.

Vom cita întreg textul legii care se referă la starea de urgență și condițiile instituirii ei.

Art. 1. stare de urgenţă – ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic, social şi de menţinere a ordinii publice, care se instituie provizoriu în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării în caz de:

a) iminenţă a declanşării sau declanşare a unor situaţii excepţionale cu caracter natural, tehnogen sau biologico-social, ceea ce face necesară prevenirea, diminuarea şi lichidarea consecinţelor acestora;

b) existenţă a unui pericol pentru securitatea naţională sau ordinea constituţională, ceea ce face necesară apărarea statului de drept, menţinerea sau restabilirea stării de legalitate.

Legiuitorul face referință la o „iminență a unor situații excepționale cu caracter natural, tehnogen sau biologico-social” care fac necesare anumite măsuri. Punctul al doilea, care vorbește despre „existența unui pericol pentru securitatea națională” este și mai interesant. Pentru că e și mai vag.

Anume acest caracter vag al circumstanțelor ce pot servi drept temei pentru instituirea stării de urgență reprezintă situația cu totul paradoxală pe care o ocupă aceasta în cadrul ordinii constituționale dar și potențialul de dinamitare a sistemului democratic pe care îl conține.

Dacă agresiunea armată este evidentă de la sine, nu așa stau lucrurile cu „existența unui pericol pentru situația națională” care poate acoperi o varietate de realități, unele din ele evidente de la sine, altele deloc, unele fiind amenințări reale pentru securitatea națională, altele fiind „declarate” ca fiind astfel. Altfel spus, ambiguitatea și arbitrarietatea unor termeni legali precum „iminența” sau „necesitatea” lasă la discreția (și libera interpretare) Parlamentului, organul care, conform art. 12 (1) al Legii are competența de a declara starea de urgență, stabilirea circumstanțelor care alcătuiesc „necesitatea” și „iminența”.

Vom rămâne la exemplul Republicii Moldova. Pe 17 martie 2020, Parlamentul a decis instituirea stării de urgență pe teritoriul țării în perioada 17 martie – 15 mai 2020. Textul hotărârii făcea trimitere la „declararea de către Organizația Mondială a Sănătății a pandemiei de coronavirus (COVID-19) la 11 martie 2020 și instituirea de către Comisia Națională Extraordinară de Sănătate Publică la 13 martie 2020 a codului roșu la nivel național în legătură cu situația epidemiologică prin infecția cu COVID-19”.

Întrunește oare această situație circumstanța de „necesitate”? Putem fi de acord că da, și chiar imediat, adică din 13 martie, mai ales că primul caz de infecție cu Covid-19, confirmat local, fusese înregistrat deja pe 7 martie, adică o săptămână mai devreme. Parlamentul (de fapt partidele politice care îl compun) au decis că „iminența” a survenit abia pe 17 martie, la 6 zile după Declarația OMS. De ce nu imediat sau de pe 14 martie, de exemplu? Pentru că pe 15 martie urmau să se desfășoare alegerile parlamentare noi în circumscripția uninominală nr. 38 (Hîncești) și partidele parlamentare aveau candidați în cursă, iar rezultatul acestor alegeri ar fi influențat balanța de putere din Parlament. În plus, art. 4 (2) al Legii nr. 212 interzice desfășurarea „alegerilor autorităţilor publice centrale şi locale şi a referendumurilor republicane şi locale”.

Arbitrar (și convenabil, evident) Parlamentul a decis instituirea stării de urgență abia după ce voturile din circumscripția Hîncești fuseseră numărate, chiar dacă deja pe 10 martie Viorica Dumbrăveanu, ministră a Muncii, Sănătății, Protecției Sociale și Familiei, și Nicolae Furtună, șeful Agenției Naționale pentru Sănătate Publică deja rugau oamenii să stea acasă, să evite ieșirile inutile, să nu lase copiii să interacționeze liber pentru a-i feri de infecție, să protejeze persoanele vulnerabile și cu co-morbidități (bătrînii, bolnavi etc). Numărul cazurilor înregistrate nu este nici el un indicator sigur al iminenței sau urgenței. Or, la 17 martie, în ziua în care a fost instituită starea de urgență, în Moldova se înregistrase un caz nou de COVID-19, de import din Italia, iar numărul total a ajuns la 30 de persoane. Pentru comparație, pe 5 decembrie 2020 au fost înregistrate 1.728 de cazuri, iar cumulativ, numărul celor decedați din cauza complicațiilor generate de COVID-19 depășise cifra de 2.400 persoane. Dar nimeni nici nu s-a gândit măcar să instituie stare de urgență. Cum se face că iminența stării de urgență era de la sine înțeles la un caz pe zi și este ceva de negândit la 20 morți și aproape 2.000 de cazuri pe zi în decembrie al aceluiași an?

O altă arbitrarietate a stării de urgență ține de faptul că, pe perioada acesteia, anumite drepturi fundamentale pot fi limitate iar Republica Moldova poate chiar, după exemplul Franței, să iasă temporar din anumite acorduri și convenții privind drepturile omului.

Câteva concluzii

Starea de urgență, această anomalie care a devenit normală în 2020, nu este acoperită decât superficial în teoria și practica democratică. Ultima se referă, în proporție covârșitoare, la procese ce au loc în timpuri „normale”.

În pofida existenței unor contribuții solide - Giorgio Agamben a scris, de exemplu, foarte mult despre starea de excepție - studiul situației de excepție și a consecințelor acesteia pentru teoria și practica democratică rămâne marginal și mai degrabă perceput ca fiind nișa activiștilor radicali sau a intelectualilor angajați decât a cercetătorilor „serioși”!

Pentru primii - Aihwa Ong, Giorgio Agamben - starea de excepție este o realitate politică curentă (chiar dacă majoritatea populației nu o percepe astfel), instaurată deja parțial în SUA prin The Freedom Act după 11 septembrie 2001, ori în Franța după atentatele teroriste din Paris sau viața cotidiană a grupurilor marginale și excluse - migranții, refugiații, persoanele traficate, grupurile indigene din unele țări, muncitorii din unele fabrici din țările în curs de dezvoltare, populațiile din teritorii sub ocupație - adică grupuri care, pentru a lua o formulare a Hannei Arendt, sunt lipsite de dreptul de a avea drepturi. În această lectură, la care aderă și autorul acestor rânduri, starea de excepție, care era instituită și „funcționa” pentru unele grupuri a fost generalizată și este aplicată acum tuturor. Pentru al doilea grup, starea de excepție era mai degrabă un subiect de speculație filozofică, o temă teoretică ce poate fi modelată, gândită ca un „ce-ar fi dacă”, însă a cărei realitate e improbabilă. Această criză a imaginației politice în privința stării de excepție are consecințe și semnificații nu doar teoretice. 

Să luăm din nou, ca exemplu, procedura de instituire și conținutul stării de urgență în Moldova la 17 martie. Guvernul a venit atunci în fața Parlamentului cu un proiect de instituire a stării de urgență, unul care, însă era lipsit de conținut și nu făcea decât să citeze literal din Legea Nr. 212 din 24-06-2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război, fără a conține un set de măsuri clare și concrete. Guvernul cerea instituirea stării de urgență și suspendarea procesului democratic „normal” nu pentru că știa ce are și ce trebuie să facă, ci anume pentru că nu prea știa ce să facă și pentru că suspendarea pe o vreme, a proceselor economice și politice era lucrul pe care îl făceau toate guvernele țărilor din jur. Altfel spus, Guvernul a cerut și Parlamentul a aprobat această stare de urgență (situație excepțională) fără a o umple cu niciun conținut. Ca și cum, simpla ei proclamare ar fi fost suficientă pentru ca virusul să dea înapoi (nu a dat!). De unde și bâlbâiala autorităților imediat după proclamarea stării de urgență - era clar că trebuie să se acționeze „excepțional”, dar nu era clar ce urmează să se facă. Astfel a ajuns situația excepțională să fie politică obișnuită în care autoritățile au făcut ce știu cel mai bine: să ascundă realități, să simuleze și să inventeze „victorii asupra virusului” în mass-media oficială.

O altă concluzie, destul de incomodă și neliniștitoare este că, în situații de criză democrațiile ajung, pe anumite momente, să nu se prea deosebească de dictaturi și regimuri autoritare. (Evident, vorbim de motivații și justificări diferite, dar situațiile ce rezultă sunt destul de similare). Întrebarea este însă dacă putea să fie altfel, altfel spus, cum ar fi arătat un sistem democratic într-o criză precum aceasta, care deopotrivă ar fi păstrat intacte drepturile și libertățile cetățenilor săi iar pe de altă parte ar fi adoptat totuși măsurile potrivite pentru a stopa răspândirea virusului?

 Cum ar putea arăta un răspuns democratic la o situație excepțională?

Pe post de răspuns scurt: o poziție rezonabilă mi se pare una ce vine din recomandările organizațiilor din domeniul drepturilor omului care recomandă ca restricțiile impuse de Guvern să fie conforme unor standarde internaționale recunoscute, adică ele ar trebui să fie precise, transparente, justificate, proporționale, de durată limitată, participativă și supuse unei supravegheri legislative și judiciare. Las pe seama cititorului să vadă care dintre aceste criterii au fost întrunite în condițiile stării de urgență în Moldova.

Avem puterea să ne ajutăm unii pe ceilalți….

Dacă și tu crezi că ceea ce citești pe acest site sunt informații importante, atunci susține munca redacției AGORA cu un abonament digital ca să devină mai bună, să facă știri deosebite, interviuri mai interesante, articole și povești care să te facă să vrei să le recitești și să le distribui prietenilor tăi.

Mai mult, răsplătim fiecare abonat cu un set de produse locale, împachetate cu dragoste de echipa de la From the Heart Shop, astfel contribuim împreună la promovarea produselor de-acasă, din Moldova.

Devino de astăzi Susținător, Fan sau Ambasador AGORA

Vezi și aceste știri
OPINIE | Achizițiile medicale în regim de pandemie sau cum autoritățile „violează” transparența procesului

OPINIE | Achizițiile medicale în regim de pandemie sau cum autoritățile „violează” transparența procesului

OPINIE | Gospodarii și haiducii trebuie să plece sau cum combatem corupția în doi pași

OPINIE | Gospodarii și haiducii trebuie să plece sau cum combatem corupția în doi pași

OPINIE | Promovarea medicamentelor prin reprezentanții medicali: Marketing de tip nou sau corupție de tip vechi cu nume nou?

OPINIE | Promovarea medicamentelor prin reprezentanții medicali: Marketing de tip nou sau corupție de tip vechi cu nume nou?

OPINIE | Învățământul – mijloc de continuă dezvoltare sau continuă stagnare?

OPINIE | Învățământul – mijloc de continuă dezvoltare sau continuă stagnare?

OPINIE | Stat + Comunitate = Gol. Anatomia absenței sau ce lecție trebuie să învățăm de pe urma epidemiei

OPINIE | Stat + Comunitate = Gol. Anatomia absenței sau ce lecție trebuie să învățăm de pe urma epidemiei

OPINIE | Securitatea farmaceutică. Cum ajung medicamentele în farmaciile din Moldova?

OPINIE | Securitatea farmaceutică. Cum ajung medicamentele în farmaciile din Moldova?

Advertoriale
Microinvest: “Nu avem locuri VIP pentru credite - suntem corecți și respectuoși cu fiecare”

Microinvest: “Nu avem locuri VIP pentru credite - suntem corecți și respectuoși cu fiecare”

Achită cu cardul Mastercard de la maib și câștigă bilete la meciul Sheriff Tiraspol - Real Madrid

Achită cu cardul Mastercard de la maib și câștigă bilete la meciul Sheriff Tiraspol - Real Madrid

Excelează în banking, dar și la alergări. Angajații maib, pe podiumul Chișinău International Marathon (FOTO)

Excelează în banking, dar și la alergări. Angajații maib, pe podiumul Chișinău International Marathon (FOTO)

E un efort pe care nu-l putem face
singuri, așa că te așteptăm alături de noi
EMISIUNI
  • Oameni ca tine: Creatorul de zâmbete (VIDEO)
    Oameni ca tine: Creatorul de zâmbete (VIDEO)
  • Oameni ca tine | Un cuplu de la Ialoveni a pus pe roate o afacere creativă: „În dragoste și în business toate căile sunt bune”
  • Podcastul „Bilet în Parlament”: Tărț la PAS. Analizăm promisiunile noii majorități parlamentare și cât de reale sunt acestea (AUDIO)
  • Podcastul „Bilet în Parlament”: Viața de deputat, între glamour și birocrație. Discuție cu fostul parlamentar Vadim Pistrinciuc (AUDIO)
  • De la 11, cu Veaceslav Platon despre promisiunile electorale ale lui Veaceslav Valico
Cele mai populare
  • 1
    Presa rusă scrie pe surse că una din condițiile rușilor e achitarea de către Chișinău a unei datorii de 700 milioane de dolari
  • 2
    De ce Maia Sandu nu se întâlnește cu Vladimir Putin? Explicația prim-ministrei Natalia Gavriliță
  • 3
    Spînu, fără rezultate concrete în urma vizitei în Rusia: „Oferta propusă de Gazprom nu este în avantajul cetățenilor noștri”
  • 4
    Ultimatum din partea Gazprom: „Dacă datoria nu va fi plătită, atunci vom sista livrările de gaz”
Autentificare
Ai uitat parola?
Salvează articolul

Pentru a activa această opțiune, e nevoie să fii logat pe AGORA.

Articolele salvate pentru mai târziu, le vei putea găsi în profilul tău.

Urmărește subiectul

Pentru a activa această opțiune, e nevoie să fii logat pe AGORA.

Subiectele urmărite le vei putea găsi în profilul tău.