După o iarnă grea și plină de lipsuri, primăvara lui 1917 aducea un soare și o vreme blândă care favorizau mișcările de stradă. Astfel, în amiaza zilei de 8 martie (sau 23 februarie după calendarul iulian, în uz atunci în Rusia), a început un protest masiv al femeilor contra lipsei pâinii în oraș. În scurt timp, două slogane erau deja auzite pe străzile capitalei imperiale „Pâine!” și „Jos Țarul!”. Către sfârșitul zilei, cei aproape 100.000 de muncitori se vor ciocni cu poliția în momentul în care vor încerca să treacă podul care conecta sectorul Vîborg cu zona centrală a capitalei. În ciuda barierelor puse de forțele de ordine, muncitorii vor reuși să treacă pe râul înghețat spre seară (în condițiile unei temperaturi de -5 grade) și să ajungă în centru.

În ziua următoare, 24 februarie/9 martie 1917, muncitorii ajungeau în piața Znamenskaya unde vor demonta masiva statuie ecvestră a țarului Alexandru al III-lea, simbol al unei autocrații inamovibile și poreclit „Hipopotamul”, ceea ce simboliza și începutul sfârșitului regimului monarhic absolutist. Aceste evenimente, care aduceau aminte de Revoluția din 1905, au reprezentat ultima lovitură dată regimului țarist, slăbit din toate punctele de vedere.

Țarul, victimă a propriei nehotărâri

Nicolae Alexandrovici Romanov s-a născut la Sankt Petersburg în 6/18 mai1868, fiind fiul cel mai mare al țarului Alexandru al III-lea, tatăl său și unul dintre cei mai autoritari țari și nepot al lui Alexandru al II-lea, unul dintre cei mai reformiști țari ai Rusiei. În anul 1894, Nicolaie îi va succeda tatălui său la tron, deși era considerat incapabil de către acesta, și se va căsători cu prințesa Alix, nepoată a reginei Victoria a Imperiului Britanic, devenită țarina Alexandra Feodorovna Romanova. Originea ei germană, hemofilia țareviciului Alexandru și influența crescândă de mai târziu a lui Rasputin vor juca un rol important în scăderea prestigiului regimului.

Nicolae al II-lea a fost un țar timid și nehotărât, perioada sa de domnie fiind din start marcată de o serie de evenimente nefavorabile care au distrus imaginea sa în fața poporului. Acest lucru a fost vizibil încă din prima zi a domniei sale, când o mulțime de oameni au murit la festivitățile organizate cu ocazia încoronării sale, în ciuda acestei tragedii, festivitățile continuând la insistența rudelor sale. Înfrângerea rușinoasă în războiul cu Japonia din 1904 - 1905, a provocat Revoluția din 1905, în urma căreia țarul a fost nevoit să accepte anumite concesii, printre care și crearea unei Dume de Stat, care însă va sfârși prin a fi dizolvată ori de câte ori se va împotrivi țarului. De multe ori, țarul era o marionetă în mâinile apropiaților săi, mai ales a lui Rasputin, a căror sfaturi au condus la demiterea și îndepărtarea celor mai competenți consilieri și miniștri ai acestuia, cum ar fi Witte sau Stolipân.

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 a ridicat popularitatea monarhiei ruse, dar începând cu 1915, anul în care țarul își va asuma conducerea nemijlocită a armatei, va fi unul crucial, moment din care orice eșec îi va fi atribuit lui. Regimul său va deveni și mai slab cu cât originea germană a soției sale va stârni o mare neîncredere în popor. Cu atât mai mult, că țarina rămânea la Petrograd să administreze treburile țării, fiind influențată într-o mare măsură de Rasputin, în vreme ce țarul era plecat pe front, fără a avea o pregătire militară decentă pentru a insufla încrederea trupelor sale.

Înfrângerile continue suferite pe frontul de est, economia dezorganizată și corupția endemică din aparatul de stat au făcut ca, în 1917, Rusia să se regăsească într-o situație disperată, cu orașe lipsite de aprovizionare cu produsele alimentare și medicamente de primă necesitate, țărani lipsiți de instrumentele necesare pentru a prelucra pământul și trenuri înghețate pe șină din cauza lipsei combustibilului, toate acestea culminând cu incapacitatea Guvernului imperial de a-și exercita controlul în teritoriu. Basarabia nu a făcut nici ea excepție, anul 1917 fiind anul unor grave tulburări politico-sociale și al unei reforme agrare radicale, realizată în mare parte de țărani.

Astfel, înrăutățirea condițiilor de viață din spatele frontului și incapacitatea armatei aflate sub conducerea sa de a înainta și menține succcesele militare au dus la colapsul regimului pe care îl conducea. Țarul va încerca să restabilească ordinea printr-o serie de decrete nepopulare, cum ar fi instituirea prohibiției în armată, fapt care va duce la o nemulțumire majoră a soldaților față de această decizie.

Toate aceste nemulțumiri, vor fi speculate cu succes de partidele de opoziție, printre ele remarcându-se bolșevicii, care își vor construi propaganda și își vor prezenta ideologia drept soluția potrivită la toate problemele acumulate.

„Am hotărât să renunțăm la tronul imperial rus și să depunem puterea supremă”

La 2/15 martie 1917, situația din Petrograd era una catastrofală. Peste 250.000 de muncitori, femei și studenți erau pe străzile capitalei imperiale, producția la uzinele industriale fiind oprită. Încercarea autorităților de a restabili ordinea publică, prin trimiterea trupelor de cazaci care au intervenit în forță și au dispersat mulțimea lăsând 40 de morți în urmă, a constituit o greșeală strategică fatală, deoarece aceste acțiuni au revoltat soldații garnizoanei din oraș, marea lor majoritate fiind civili în urmă cu mai puțin de un an.

Alexandr Soljenițîn descrie situația din Petrogradul acelor vremuri în lucrarea sa „Roata Roșie – Martie 1917”: „Toată autoritatea a dispărut, toate comunicațiile au fost tăiate și toate legile și-au pierdut forța. Peste tot se auzeau focuri de armă, mașinile apăreau pe străzi cu drapele roșii, mitraliere și soldați sau marinari înarmați. Lumea s-a întors cu susul în jos”.

În aceeași zi, presat de generalii săi, țarul Nicolae al II-lea ia decizia de a abdica în favoarea fiului său de numai 12 ani, țareviciul Alexei, bolnav de hemofilie. Fratele său, marele duce Mihail Alexandrovici Romanov, a refuzat însă să asigure regența până la majoratul prințului, ceea ce a însemnat sfârșitul regimului țarist în Rusia.

Țara cea mai liberă din lume: Între confuzie și entuziasm

Acest eveniment a condus la apariția unui gol de putere în cel mai mare stat al lumii de până atunci, fiind instituit Guvernul provizoriu condus de Alexandr Kerenski, care urma să pregătească țara de alegerile pentru Adunarea Constituantă din noiembrie 1917, cu scopul de a pregăti noua Constituție a Rusiei democratice.

În același timp, perioada de după căderea monarhiei a fost una a liberalizării fără precedent. Instituirea libertății de expresie și întrunire au dus la apariția diverselor mitinguri, care erau deja ceva obișnuit, unde la fel ca și în ziare se discuta despre orice problemă politică, socială sau economică.

Situația însă rămânea complicată, cu cât exista o dualitate a puterii reprezentată de Guvernul provizoriu și Sovietul de la Petrograd, reprezentat în mare parte de soldați (aproape 2.000 din cei 3.000 de membri). Istoricul Marc Ferro scria că Rusia ajunsese statul în care „la Moscova, muncitorii își obligau patronii să învețe fundamentele viitorului drept al muncitorilor; la Odessa, studenții dictau profesorilor noua programă de istoria civilizațiilor; la Petrograd, actorii înlocuiau directorii de teatre și alegeau următoarea reprezentație”.

În perioada de după abdicarea țarului, au fost introduse o serie de măsuri progresite de către noul Guvern provizoriu, fiind abolită pedeapsa cu moartea, fiind eliberați deținuții politici și proclamate libertatea de conștiință, a presei și de întrunire, iar Biserica Ortodoxă Rusă a fost scoasă de sub tutela statului.

Revoluția Rusă din Februarie, deși a însemnat sfârșitul unui regim absolutist care rămânea a fi o relicvă a evului mediu în zorii unei Europe contemporane și dominate tot mai mult de monarhii constituționale sau republici, a condus în același timp la căderea în haos a unei Rusii care va rata încă odată șansa unei democratizări reale.