Cum a fost admiterea, a fost concurs mare, care erau criteriile de selecție?

Concursul era foarte mare. Absolvisem școala cu medalie de aur, pe care nu am  ridicat-o de la școală din protest. Dar în actul de absolvire a studiilor era scris că sunt medaliată cu aur. Dacă posesorul medaliei susținea primul examen la admitere cu nota maximă (care era pe atunci - cinci), atunci era admis fără să le mai susțină pe celelalte. 

În acea perioadă, se susțineau șapte examene de absolvire a școlii, după care urmau patru examene de admitere la facultate. Dar la jurnalism mai erau și trei etape de pre-admitere. În prima erau analizate dosarele jurnalistice - articole, materiale publicate prin presă de către candidat. Cei care treceau la etapa a doua - erau adunați într-o aulă pentru scrierea unui eseu la tema care se dădea. Și iar eram triați. Ce-a de-a treia etapă era o convorbire. Am trecut și de asta și speram să susțin un singur examen pe nota maximă și să scap, căci eram foarte obosită. Dar nu l-am susținut pe nota maximă. Eram trei - patru pe un loc, din ce țin minte. Și cu medalie de aur eram vreo 20 și dintre toți, colegul meu Gheorghe Erizanu, care acum e directorul editurii Cartier, a trecut cu un singur examen. Pe ceilalți nu-i țin minte. Deci a trebuit să susțin și restul examenelor, pe care deja le-am susținut pe nota maximă.

Sursă: Arhiva personală

Cum a fost prima zi la facultate, în calitate de studentă ce emoții ați avut?

A fost o zi proastă (râde). Pentru că facultatea era foarte ideologizată și nu m-am potrivit ideologiei. Fiind obosită, după toate acele examene din luna august, spre sfârșitul lunii una din rudele mele, studentă, era la mare în Ucraina și m-a invitat pe câteva zile să stau cu ea. Acolo era un grup de studente, era foarte distractiv (râde).

Mi-au creat o amărăciune profundă cu obligațiile lor politice dar și intonația și comportamentul lor. Te tratau de parcă ai comis un act penal. Și mi-a rămas acest gust amar. Nu erai tu important, era important să te pui la evidență la comsomol. Nu era important că tu ai fost admis la facultate, că vrei să înveți.

Povestiți-ne despre colegii de facultate?

Era frumos că veneam fiecare din zone diferite, cu obiceiuri diferite și învățam împreună să cunoaștem lumea dar și să supraviețuim cu mijloace foarte puține. Bursa era foarte mică (40 de ruble sovietice). Părinții nu-ți ofereau prea multe și era o satisfacție să supraviețuim fără bani. De atunci țin minte că puteam să ne distrăm de minune chiar și când eram flămânzi și fără bani. 

Colegii m-au ajutat să mă adaptez și la facultatea care nu corespundea așteptărilor mele, și la viața de om matur și autonom. Eu de exemplu, eram cam depresivă de la școală. Venisem ca o elevă eminentă și voiam totul să fie pe nota maximă, dar în primele luni de facultate am înțeles că nici măcar nu înțelegeam de ce trebuie să învăț pe de rost volumele lui Lenin și la ce ne vor folosi. Nu mă regăseam la acea facultate, la care visasem toată viața. Colegele m-au învățat să ignor lucruri pe care nu le pot schimba. De exemplu, la un moment dat am primit o notă de trei la un examen, nu mai primisem niciodată o notă de trei și consideram că e sfârșitul lumii. După examen, am luat-o în derivă pe străzi analizându-mi tragedia, într-un târziu am ajuns la cămin, deprimată. Când am intrat în cameră - acolo era o veselie de zile mari, cu muzică.

Studenții care erau copiii lui nu știu care lider de partid sau nu știu care nomenclaturist primeau note mari chiar dacă răspundeau greșit în fața tuturor, pe când ceilalți, dintr-un sat înglodat, ca mine, erau supuși unor replici umilitoare. Îmi venea foarte greu să suport această injustiție pentru mine și colege, apoi am învățat că asta nu trebuie să îți afecteze starea de după lecții. După lecții aveam o altă viață, cu plimbări, discuții, trăsnăi, cafele, ceva în care partidul nu trebuiau să intervină, pe cât se putea. Altfel, îmi pare rău că nu toți colegii au rămas în jurnalism, din cele câteva zeci de studenți din anul nostru abia de-i numeri pe degete pe cei care au rămas în Moldova să facă presă, iar dintre fete se pare că am rămas doar eu în jurnalism.

Cum vi se păreau cerințele față de studenți?

Nu aș vrea să se întoarcă niciodată, nici pentru o zi sistemul acela ideologizat și rupt de cerințele vieții reale. Trebuia să înveți papagalicește bucăți din volumele lui Lenin. Nu era despre jurnalism, ci despre partidul comunist și liderii lui. Jurnalismul propriu-zis a apărut în curiculă mult mai târziu. Primii doi ani a fost mai mult școală de partid, de o manieră agresivă, abuzivă, neinteresantă, greu era să reziști. Marea bucurie erau săptămânile de ore practice când puteam merge în redacții și exersa, făcând muncă jurnalistică propriu-zisă. Asta am învățat la facultate, să ajung cât mai des prin redacții, să fac reportaje. Practic în ultimul an de facultate am lucrat toate weekend-urile, toate vacanțele, toate sărbătorile în redacția de știri de la TVM, deși eram obosită, mulțumesc pentru această oportunitate din care am învățat foarte multe.

Sursa: Arhiva personală

În acea perioadă, când totul era atât de strict și atât de sever, totuși se trișa la examene?

Da, dar eu nu puteam trișa. Trebuia să ai dexterități (râde). Se foloseau copiuțe, dar eu eram tipul de om stresat, care arăta pe față tot ce nu era în regulă. Pentru mine era o sursă mai mare de stres să am o copiuță. Da, se trișa, dar nu știu ce era mai condamnabil - să înveți cu forța ceea ce nu trebuia de învățat sau să copiezi și să nu sufoci creierii cu inutilități? Dar se trișa. 

Cum era viața de student?

Dacă ți-o făceai veselă, era veselă. Dar trebuie să ținem cont că erau condiții austere. Era o cameră de cămin cu patru paturi și patru noptiere, o masă, două scaune, poate se găsea un dulap, atât, mai mult nimic.

Noi puteam vorbi ore în șir și ne puteam veseli ore în șir, ziua, noaptea, seara. Puteam să râdem oricând și pentru asta m-aș întoarce acolo. Mâncarea era simplă. Deseori se terminau banii și dacă mai venea un pachet de acasă cu niște ghiveciuri - era bine, dacă nu, o sfeclă rasă, prăjită, tot era bine. Erau atât de puține localuri, dar și atât de puțini bani, încât, cred că mergeam la un restaurant o singură dată pe an sau o dată pe trimestru. Să bei o cafea naturală în oraș era un lux, cred că în tot Chișinăul erau patru-cinci localuri unde puteai servi o cafea la ibric. Mergeam în scuarul de lângă Sala cu Orgă, acolo dacă ajungeam o dată pe lună să bem o cafea, era ca și cum te-ai duce acum la Veneția (râde). Erau câteva discoteci organizate de facultate care se țineau, mă rog, poate o dată pe lună sau mai mult. Restul ni le făceam noi singuri, nu credeam că era nevoie neapărat de localuri ca să ne distrăm. 

Cum era vestimentația în acea perioadă, ce purtau studenții? 

La facultate măcar nu aveam uniformă ca la școală, dar nici mare alegere la magazin. Tinerii, în orice epocă, vor să aibă libertate vestimentară, dar și diversitate. Dar ce diversitate puteai să găsești în magazinele sovietice, unde erau rochii și cămăși produse în serii de milioane de exemplare? Pe la finele anilor 80 începuseră să apară blugi și tricouri pe piața neagră. Apăruse talciokul, unde se vindeau haine aduse din străinătate, folosite deja, dar erau atât de altfel. Una dintre colegele de cameră avea mașină de cusut și cumpăram stofe și mai coseam o bluză, o fustă, o rochie ca să fim diferite. Tricotam mult, iarnă de iarnă aveam pulovere noi, ni le făceam irepetabile. Mulți străini zic că în Chișinău fetele se îmbracă interesant, ziceau și atunci că se îmbrăcau interesant sau țineau mai mult la stil. Pentru că această interdicție permanentă sau posibilitățile foarte limitate, te făceau creativ și te făceau să identifici posibilități, să te îmbraci altfel din puținul disponibil. Pur și simplu când ai acces la toate nu te mai interesează hainele, dacă nu ai acces, atunci te interesează mult.

Sursa: Arhiva personală

Cât era bursa și de obicei unde cheltuiați acești bani?

Bursa era 40 de ruble sovietice. Asta ar fi o rublă și un pic pe zi. Nu îți ajungea de mare lucru. Se cheltuia o treime cred că pe transport în Chișinău (4 copeici troleibuzul, 5 copeici autobuzul), și pentru a pleca acasă la Călărași, la părinți, era 80 de copeici biletul. Pe niște produse alimentare mai cheltuiam o parte din bani și cam gata. De regulă 10 ruble, a patra parte din bursă, încercam să o păstrez pentru bilet la teatru, la un concert, cărți, poate să-mi cumpăr o eșarfă. Dar mergeam des la teatru și la concerte, încercam să nu scăpăm premierele. 

Aveați și alte surse de venit, spuneați că activați prin redacții? 

Inițial făceam practica pe vară, dar spre sfârșit deja aveam în permanență un mic onorariu de la televiziune, căci am lucrat la televiziune în ultimul an de facultate. Banii pe care-i câștigam din onorarii, uneori și mici donații de la părinți,  îi investeam în călătorii. Studenții aveau mari reduceri la biletele de tren sau avion, cu 18 ruble puteai zbura la Moscova, de exemplu.

Cum erau amenajate sălile de curs în facultate? 

Când am ajuns noi la jurnalism tocmai se dădea în exploatare blocul nou, de lângă turnul de apă. Primul an l-am petrecut în blocul în care acum este liceul Prometeu, dar ulterior ne-am mutat în blocul nou. Dar nu, sălile de studii erau ca și acum, pereții, tabla, mese și scaune. Dar am fost uimiți să avem un studiou cu echipamente adevărate, cu camere și pupitre pentru emisiunile TV.

Pe parcusrul anilor au apărut anumite discipline care au devenit preferate? 

Da. În următorii ani deja au fost mai multe cursuri de limbă, literatură, mai multe ore specializate de jurnalism. Dactilografia, învățam a scrie la mașina de tapat, cum să faci o emisiune radio, o emisiune TV, cum să stai în fața camerei, cum să faci un interviu, un reportaj. Am învățat chiar și istoria cinematografiei. Deci lucruri care ne-au fost mai utile.

Sursa: Arhiva personală

Spuneați că vă opuneați cumva sistemului, chiar dacă trebuia să vă supuneți. Realizați că exista și o altă lume, una liberă? 

Mai mult sau mai puțin - da. În primii ani eram mai timorați, mai speriați, dar spre sfârșit desigur că am început a înțelege. Bine, sistemul sovietic ținea prețurile mici la transport și din primul an eu mi-am permis să călătoresc în vacanțe. Cea mai bună prietenă de școală a fost admisă la Moscova la Institutul de Aviație și eu în prima vacanță am mers în capitala Rusiei, ca să stau cu ea și să vizitez orașul. Și în anii următori am mers în Ucraina, Armenia, Țările Baltice.

Balticii erau și ei plini de traume din cauza ocupației, deportărilor, înfometării, a crimelor NKVD-iste. Atunci am venit înapoi la Chișinău mai încrezută că nu sunt vinovată că sunt „царанка”, ci sunt un om cu drepturi ignorate. Desigur că am venit de acolo cu un cap plin de întrebări și cu un bagaj de certitudini că lucrurile pot fi schimbate și există altă lume.

Povestiți-ne ce activității realizau organizațiile comsomoliste și comuniste de la facultate? 

Deși am fost o comsomolistă activă la școală, am fost și lidera organizației comsomoliste, în școală reușeam să facem niște activități umanizate, pe interesele adolescenților. La facultate, ierarhia comsomolistă era KGB-izată, șefii de acolo erau agresivi, uneori isterici, răutăcioși, suspicioși. Nu m-am regăsit în activitățile lor. Eram mai mult implicată în organizația sindicală care milita pentru drepturile studenților, acolo cumva mă regăseam. Ca lideră a organizației sindicale aveam ședințe comune cu liderul comsmolist, cu cel de partid, ca să discutăm problemele din mediul studențesc. O, Doamne! Trebuia să facem muncă de educație cu cei care fumau, cu cei care lipseau de la ore, dar într-un spirit critic, represiv. Simțeam că treaba e greșită. Omul dacă a decis să fumeze, nu partidul trebuie să-l pună la punct sau dacă a decis să lipsească de la ore, înseamnă că are o problemă, poate orele sunt insuportabile. Așa începuse să piardă teren organizația comsomolistă și după asta s-a și destrămat pentru că nu mai reprezenta tinerii și interesele lor reale, ci reprezenta o nomenclatură de partid.

9 mai, 1 mai, cum erau aceste sărbători? 

La 1 și 9 mai se făcea paradă oficială în centrul Chișinăului și eram toți obligați să ieșim în centru, să stăm pe străzi lăturalnice, să așteptăm când ne vine rândul ca să mărșăluim prin fața Guvernului. Atunci în fața acestei clădiri mai era monumentul lui Lenin și o tribună unde stăteau liderii de partid și de stat. Bine, cele trei minute în care treceai prin fața Guvernului erau o prostie. Dar îmi plăcea foarte mult perioada de până la acel marș. Toate universitățile erau adunate pe străzi și noi aveam posibilitatea să comunicăm cu alți studenți. Erau și Politehnica și Medicina, Universitatea Pedagogică - o mare de studenți. Era o oportunitate să ne revedem prietenii sau cunoscuții de la alte facultăți și era o zi în care ne bucuram de întrevederi. Un fel de Ziua Studentului. Sigur că unii colegi urau aceste sărbători mai mult ca mine, mai ales cei care voiau să plece acasă, la părinți, care locuiau mai departe la nord sau la sud. Ei aveau de mers patru - cinci ore cu autobuzul, deci după paradă nu mai reușeau să ajungă, deși era oficial zi liberă. Dar participarea la aceste evenimente era strictă, obligatorie și asta sufoca. Eu fiind din Călărași, îmi trebuia o oră sau maxim două până acasă. Era ok să mă distrez întâi, să-mi revăd prietenii și colegii și după asta să plec la țară. Dar confirm că era un abuz să forțezi studenții, dar și muncitorii din fabrici și uzine, să treacă cu pancarte și urale în fața unor nomenclaturiști corupți, bogați și ipocriți.

Sursa: Arhiva personală

Cinci ani de facultate, care au fost încununați cu teza. Cum a fost susținerea tezei? 

Pentru că lucrasem în weekend-uri și vacanțele la televiziune și deja mă simțeam integrată acolo, am ales o temă de teză care suna aproximativ așa: „Metodele noi în abordarea reportajului jurnalistic de televiziune”. Era o chestie despre modernitate, inovație, viitor și eram destul de inspirată. Numai că, fiecare student a primit un conducător științific de la facultate, cu care se cunoștea, dar mie mi-a fost repartizat în calitate de conducător științific directorul televiziunii. Un om rigid, interesat doar să iasă partidul comunist bine în reportaje.

Era mai 1989, URSS cu tot cu cultul lui Lenin se prăbușea, dar eu riscam să nu primesc diploma de absolvire. Terorizați cu acest Lenin, am reușit să-l urâm profund, cu tot cu exponenții lui.

Care este cea mai neplăcută amintire din studenție? 

Eu am avut un vis și neplăcerea vine din faptul că eu am avut o așteptare care nu s-a fructificat. Eu am crezut că merg la facultate să învăț a face jurnalism, a scrie texte, chiar cărți, că voi întâlni jurnaliști notorii și scriitori care îmi vor preda. Și prima jumătate de an a fost o tragedie ideologică despre care nu știu de ce nu m-a prevenit nimeni. Probabil dacă mă prevenea cineva poate treceam mai ușor.

Dar cea mai plăcută amintire din studenție? 

Cred că faptul că absolvirea facultății a coincis cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Ultimele luni de facultate le petreceam practic în stradă, alături de mulțimea de protestatari, cerând alfabet latin, limbă română, alte drepturi identitare. A fost un an foarte frumos. Și la aceste manifestări, proteste, am învățat curajul, am învățat istorie, am învățat reporterie, am văzut primii jurnaliști străini în exercițiu. Și așa a început cariera mea jurnalistică. Atunci am înțeles că totuși am ales o profesie fantastică. Dacă în primul an de facultate am fost depresivă și timorată, în ultimul an am fost fericită chiar dacă nu-mi plăceau unele discipline. Deja învățasem să impun respect pentru opinia și identitatea mea. Colaboram de un an întreg cu televiziunea, cu departamentul știri, avusem deja reportaje publicate, știam cum se face munca asta. În ultimul an chiar m-am simțit împlinită, îmi plăcea foarte mult profesia și vedeam că se deschide o nouă epocă în care eu voi putea profesa așa cum am visat.

Vă mulțumesc!