Cu o rată a mortalității de aproape 40% și sechele grave în cazul supraviețuitorilor, boala reprezenta o amenințare serioasă pentru omenire. Cu toate acestea, în plin Război Rece, a avut loc cea mai mare campanie de vaccinare din istoria omenirii, care a dus la eliminarea completă a acestei boli.

Ce a fost variola?

Spre deosebire de COVID-19, variola a fost o boală mult mai gravă și cu o rată de mortalitate mult mai mare. Spre exemplu, în cazul noului coronavirus, în jur de 0.5% dintre cei infectați decedează din cauza complicațiilor, pe când variola avea o rată de deces de până la 40%. În plus, un vaccin sigur și eficient pentru această boală a fost disponibil în câteva milenii, spre deosebire de COVID-19, în cazul căruia vaccinul a fost elaborat în câteva luni.

Citește și: Povestea vaccinului și a vaccinării. De la ideea milenară la inovație și progres

Variola exista de mii de ani fiind, de fapt, boala care a „forțat” omenirea să inventeze primele practici de imunizare mai mult sau mai puțin eficiente. De la faraonii Egiptului Antic și până la locuitorii Europei industrializate și modernizate, boala a secerat sute de milioane de victime, numărul acestora depășind inclusiv numărul de decese cauzate de ambele războaie mondiale luate la un loc.

Provocată de două tipuri de viruși, variola omora persoana infectată în decurs de 16 zile. În cazurile de supraviețuire, aceasta lăsa în urmă sechele grave, orbirea sau petele adânci de pe corp fiind unele dintre acestea.

Una dintre cele mai cunoscute poze care servesc drept argument pentru vaccinare. În fotografie este prezentat un băiat vaccinat și unul nevaccinat. Sursa: NZ Herald

Totodată, variola a fost un ”candidat potrivit” pentru a fi eliminată complet. În primul rând, boala se transmitea de la om la om, nefiind prezentă o gazdă animalieră sau un alt „rezervor” în natură. În al doilea rând, petele apărute pe pielea bolnavului alături de alte simptome care agravau starea acestuia, o făceau ușor de recunoscut și favorizau izolarea acestuia. Un alt „avantaj” oferit în lupta contra acesteia, era că imunitatea completă putea fi dobândită de o persoană după un singur episod de îmbolnăvire, indiferent de gravitatea acestuia.

În același timp, vaccinul contra variolei era unul destul de ieftin și avea condiții de stocare relativ modeste, care permiteau păstrarea proprietăților sale pe mai mulți ani. Mai multe studii au demonstrat că serul oferea o imunitate de până la 30 de ani.

În plus, costul acestuia se ridica la aproximativ 10 cenți per doză, ceea ce însemna cheltuieli de până la 98 de milioane de dolari în eventualitatea unei campanii globale de vaccinare a peste 980 de milioane de persoane, care trăiau în zonele afectate de epidemiile de variolă.

Cum a fost eliminată variola?

De-a lungul istoriei au mai avut loc încercări de eliminare sau eradicare a variolei, însă, fie din cauza neîncrederii în metodele de imunizare sau din cauza lipsei de interes, aceste tentative au fost de multe ori ignorate. Descoperirea doctorului Edward Jenner din 1796, care a devenit cunoscută sub numele de vaccin, a impulsionat eforturile de imunizare în întreaga lume, aceasta fiind mult mai sigură decât variolizarea, care producea decesul a circa 2% din „beneficiari”.

În anii următori acestei descoperiri, au fost inițiate mai multe campanii de imunizare, vaccinul devenind obligatoriu în mai multe țări. Astfel, Bavaria a emis o lege în acest sens în 1807, urmată de Danemarca în 1810. Congresul SUA a votat o lege care a permis accesul populației la vaccinul contra variolei, fără a obliga expres însă administrarea acestuia. În Rusia Sovietică, autoritățile au dispus vaccinarea obligatorie începând cu 1919, iar deja în 1936 țara a fost declarată liberă de variolă.

La sfârșitul anilor 1950, țările dezvoltate se considerau deja libere de variolă, în timp ce regiunile mai slab dezvoltate înregistrau până la 15 milioane de infectări și două milioane de decese anual. Cele mai multe cazuri erau înregistrate preponderent în Africa, Asia de Sud și America Latină. O îngrijorare majoră era legată și de faptul că numărul cazurilor și deceselor raportate nu reprezentau situația adevărată, numărul real, fiind de câteva ori mai mare.

Instruirea lucrătorilor medicali în India - Sursa: GettyImages

Spre exemplu, dacă în 1967 statistica oficială arăta că în lume erau înregistrate 131.697 cazuri de infectare cu variolă, documentele OMS sugerau că ar fi vorba, de fapt, de cel puțin 10 milioane de cazuri.

În aceeași perioadă apăreau și primele rapoarte care estimau pierderile economice provocate de epidemiile de variolă, în special în India. Conform unor date mai recente, în 1976 doar îngrijirea unui pacient bolnav de variolă costa statul indian în jur de 10 dolari, iar mortalitatea înaltă provoca pierderi de până la 10 miliarde de dolari anual la nivel global. În SUA costurile pentru operațiunile de monitorizare, prevenție și combatere a variolei ajungeau până la aproape un miliard de dolari.

Aceste costuri se majorau pe măsură ce țările bogate se vedeau nevoite să investească în numeroase operațiuni de prevenție, în cazul pătrunderii pe teritoriul lor a unor persoane suspecte de infectare cu variolă, după călătorii în zonele afectate.

Campania mondială de vaccinare contra variolei s-a ciocnit de multe impedimente, fostul șef al operațiunii, dr. Donald Henderson, detaliind lipsa oricărei infrastructuri în țările sărace, războaiele civile, foametea și crizele de refugiați, care făceau aproape imposibilă orice monitorizare a cazurilor.

URSS propune, OMS ezită, SUA execută

În anul 1958, ministrul adjunct al sănătății din URSS, doctorul Victor Zdhanov a propus Organizației Mondiale a Sănătății adoptarea unei rezoluții care urmărea să asigure realizarea unui plan de 10 ani, prin care variola urma să fie eliminată din întreaga lume. Monitorizarea cazurilor, urmată de vaccinarea generală a populației era metoda prin care urma să se realizeze acest lucru, fiind specificată introducerea și implementarea vaccinării obligatorii la scară mondială. Pentru inițierea acestui program URSS era dispusă să doneze 25 de milioane de doze de ser.

Vezi și: Istoria vaccinului împotriva oreionului. De ce patru ani de dezvoltări au constituit o perioadă record pentru inventarea serului

În anul următor, un raport al OMS arăta că pentru a atinge acest obiectiv era necesară vaccinarea a 80% din populația globului, lucru care putea fi realizat în circa patru sau cinci ani. Astfel, din motive sanitare și diplomatice, propunerea URSS a fost acceptată în 1959, dar acțiunile reale au întârziat să apară, iar variola a continuat să secere viețile a milioane de oameni.

Inițial, OMS a încercat să se disocieze de acest program, implementarea lui fiind considerată „un coșmar logistic” iar administrația organizației se rezuma la a aloca sume de până la un milion de dolari pe an pentru procurarea unor doze de vaccin. Eșecul inițiativei s-a văzut și atunci când întreaga responsabilitate a fost lăsată pe umerii țărilor din lumea a treia, multe dintre care nu aveau nici un sistem de sănătate publică capabil să realizeze asemenea operațiuni.

În ciuda acestui eșec, unele progrese au fost înregistrate, aici fiind emblematic cazul Irakului care în 1960 se declară liber de variolă ca urmare a unei campanii de vaccinare susținute de URSS. Însă această excepție nu a făcut decât să confirme regula iar în 1966, SUA vor decide preluarea inițiativei, stabilind o formulă nouă de colaborare cu sovieticii prin intermediul căreia americanii finanțau marea majoritate a cheltuielilor logistice iar URSS dona majoritatea dozelor de vaccin necesare implementării operațiunii.

Astfel, în 1966 la cârma programului de combatere a variolei vine doctorul Donald Henderson, care va pune accentul pe o campanie globală de vaccinare, prin care se urmărea nu doar imunizarea întregii populații dar anume a celor care intrau în contact cu cei bolnavi. Oficialul american va reuși să pună bazele unei colaborări la nivel internațional, convingând majoritatea țărilor lumii că o campanie de vaccinare globală ar costa mai puțin și ar elibera mai multe resurse pentru sistemele de sănătate publică.

Primele țări libere de variolă

Odată cu inițierea unei campanii centralizate de vaccinare la nivel internațional, succesele nu au întârziat să apară în țările mai dezvoltate, care aveau la bază o anumită infrastructură medicală. În ianuarie 1967, când acest program intens de vaccinare a început, cele 46 de țări considerate a fi în „zonă epidemiologică majoră” înregistrau deja 131.697 cazuri, ceea ce experții medicali calificau a fi doar 1% din numărul real de cazuri.

Cele mai afectate regiuni de epidemiile de variolă erau considerate Africa, în special țările din regiunea deșertului Sahara, Asia, reprezentând zona formată din țările Bangladesh, India, Nepal, Pakistan și Afghanistan. Arhipelagul indonezian și Brazilia, au fost considerate de asemenea zone intens afectate.

Declanșarea campaniei globale de vaccinare s-a lovit de unele provocări de ordin logistic care încetineau operațiunile de administrare a dozelor de vaccin din cauza instrumentelor medicale care trebuiau a fi sterilizate sau dezinfectate, ceea ce lua timp prețios echipelor de vaccinare. În acest sens, în 1968 OMS a permis utilizarea acului bifurcat care permitea administrarea serului prin acupunctură. În același an a fost permisă și utilizarea unui „pistol cu jet de aer” prin care erau injectate mai multe doze de vaccin cu ajutorul unui singur instrument. O altă inovație introdusă ca răspuns la provocările apărute în decursul campaniei a fost tehnica „vaccinării inelare” care a presupus imunizarea celor care au intrat în contact cu persoanele imunizate și nu a populației generale.

Primele campanii masive de vaccinare au început în 1967 iar până în anul 1969, toate țările afectate de epidemia de variolă aveau deja programe de vaccinare în derulare, cu excepția Etiopiei, care l-a introdus abia în 1971. În trei ani și jumătate, rapoartele OMS arătau că variola fusese deja eradicată în cel puțin 20 de țări din vestul și centrul Africii, printre care se numărau și Senegal, Mali sau Nigeria.

În 1971, Brazilia anunțat descoperirea ultimului caz și respectiv „eliberarea” de variolă, fiind urmată în 1972 de Indonezia. Către 1973 întregul continent african era deja eliberat, variola fiind prezentă în continuare în Etiopia și în cinci țări din Asia de Sud. Era așadar vorba de India, Pakistan și Bangladesh, care aveau un total de circa 700 de milioane de locuitori.

O problemă întâmpinată în această regiune a fost legată în special de faptul că acestea erau zone dens populate. Atunci autoritățile au decis să ofere fiecărei persoane care raporta un caz de variolă „nedetectată” o anumită sumă de bani drept recompensă. În acest mod, în doar doi ani, Asia de Sud a fost declarată liberă de variolă, după depistarea ultimului caz apărut pe insula Bhola. Către 1975, doar Etiopia rămânea a fi unica țară din lume afectată de variolă.

Problemele apărute în această țară nu era legate doar de suprafața imensă a acesteia dar și de numărul mic de persoane implicate și lipsa aproape completă a oricăror infrastructuri. O altă problemă era și prezența războiului civil, care genera situații de insecuritate, foamete și multiple crize de refugiați, care făceau practic imposibilă monitorizarea evoluțiilor epidemiologice. Pe de altă parte, odată ce restul țărilor din lume fusese „eliberate” de variolă, mai multe resurse internaționale devenind disponibile pentru această țară. Un lucru interesant a fost legat și de faptul că regiunile islamice ale țării au fost mai pașnice și mai deschise imunizării populației, spre deosebire de nordul ortodox unde biserica s-a împotrivit, ajungându-se chiar și la decesul a doi membri din personalul sanitar.

Ali Maow Maali - Ultimul pacient infectat cu variolă în mod natural - Sursa: WHO

Astfel, în 1975 – 1976, în Etiopia au fost desfășurate o serie de instruiri în rândul locuitorilor și lucrătorilor medicali, aceștia fiind învățați cum să depisteze boala, să o raporteze și să vaccineze. În țară au fost aduse transporturi adaptate reliefului și elicoptere. Un an mai târziu, în 1976, erau înregistrate 3.000 de cazuri, ceea ce reprezenta o scădere îmbucurătoare.

În octombrie 1977, Ali Maow Maalin a devenit ultima persoană infectată natural cu variolă din întreaga lume. După acest episod, vreme de aproape trei ani, experții OMS au continuat să monitorizeze situația la nivel internațional. În această perioadă au mai fost înregistrate două decese, ambele survenind din cauza infectării „artificiale” ca urmare a unor scurgeri din laboratoarele biotehnologice unde era stocat acest virus.

Pe 8 mai 1980, OMS anunța deja că întreaga lume poate fi considerată „eliberată” de variolă, boala fiind complet eliminată din natură. „Coșmarul logistic” devenise așadar una dintre cele mai mari victorii ale omenirii în luptă cu epidemiile, care secerau mai multe vieți decât războaiele.

Cost versus beneficii

Un raport al OMS arăta că pentru a expedia un om pe lună, SUA cheltuiseră peste 170 de miliarde de dolari, în vreme ce pentru eradicarea variolei lumea cheltuise doar aproape două miliarde de dolari. Calculele mai arată că omenirea ar fi economisit de pe urma campaniei globale de vaccinare în jur de 7.000 de miliarde de dolari.

În această campanie masivă au fost antrenați 200.000 de lucrători și voluntari medicali care au injectat 2.400 milioane doze de vaccin, dintre care 2.000 de milioane au fost produse de țările afectate iar 400 de milioane au fost donate de Organizația Mondială a Sănătății.

Fără îndoială, cel mai mare beneficiu, adus de acest program este faptul că milioane de vieți au putut fi salvate și faptul că omenirea a demonstrat că o colaborare este posibilă, chiar și în contextul unor mari tensiuni pe plan politic. Astăzi variola mai există doar în cadrul câtorva laboratoare biotehnologice din lume, fiind păstrată pentru un eventual caz al reapariției acesteia.

Eliminarea variolei din natură a demonstrat încă odată că solidaritatea internațională și știința au reprezentat soluția la una dintre cele mai mari amenințări la adresa omenirii.