Cristian Bolotnicov
Istoria celei mai vândute cărți din lume numără câteva milenii, timp în care aceasta a fost scrisă, tradusă și îmbogățită cu noi capitole. Mai mult, se pare că unele texte au fost supuse și cenzurii din partea celor care dețineau pe atunci puterea. Nu toți cunosc cum s-a întâmplat acest lucru, cert est însă că Biblia nu este o singură carte, ci o adevărată bibliotecă, iar procesul de selectare și compilare a tuturor capitolelor a fost unul de-a dreptul spectaculos.
„În realitate, termenul de Biblie, care vine din limba greacă, presupune existența mai multor cărți, care nu erau unite sub o singură copertă, decât începând cu apariția tiparului”, susține profesorul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova, Emil Dragnev.
La început au fost Scripturile
Procesul de compilare a Bibliei coincide, în mare parte, cu cel de formare al poporului evreu, primele cărți ale Torei sau Vechiului Testament fiind scrise de Moise, cel care a condus poporul evreu din Egipt în Canaan (sau Israelul de astăzi). Odată cu dezvoltarea statului și sistemului religios iudaic, lucrările care se conțineau în Tora s-au înmulțit constant, așa încât s-a ajuns ca o mare parte din ele să fie cunoscute sub numele de „Scripturi”.
De altfel, „Scripturile” au fost invocate des și de Iisus Hristos, în special în predicile sale, lucru consemnat în mare parte de evangheliile Noului Testament.
„Canonul ebraic sau palestinian se stabilește în ultimul deceniu al sec. I d. Hr. Cel al Septuagintei (traducerea grecească a Vechiului Testament – n.r) este ceva mai timpuriu și conține cărți care au fost eliminate din canonul ebraic”relatează profesorul Emil Dragnev.
Astfel, primul pas către compilarea Bibliei a presupus aranjarea într-un sul de papirus a celor 39 de cărți care alcătuiesc și astăzi Vechiul Testament. Odată cu moartea lui Iisus și apariția Bisericii Creștine, sunt scrise noi lucrări care, de această dată, scot în prim plan viața și activitatea acestuia.
Cu alte cuvinte, în timpul bisericii primare, unii apostoli, cum ar fi Matei sau Luca, au început să scrie mai multe istorii despre viața și învățătura Mântuitorului, acestea devenind cunoscute sub numele de Evanghelii, termen care din limba greacă se traduce ca „Vestea cea bună”. Odată cu extinderea comunităților de creștini pe tot cuprinsul Imperiului Roman, ca urmare a expedițiilor întreprinse de apostoli, în special fiind vorba de Petru și Pavel, apar și epistolele. Acestea deja conțin instrucțiuni mai precise legate de felul în care trebuie să fie organizată viața și activitatea comunităților creștine.
Acest lucru este confirmat și de nenumăratele descoperiri arheologice din zona Mării Moarte sau a părții orientale a Mării Mediterane, unde s-au fost găsit mai multe fragmente din primele evanghelii și scrieri apostolice sau apocrife. În urma cercetărilor inițiale, s-a stabilit că majoritatea acestor lucrări au fost scrise începând cu anii 40 – 90 ai sec. I d.Hr.
O dovadă în plus în acest sens este reprezentată și de sursele scrise, cea mai timpurie dintre ele fiind „Epistola lui Barnaba” care datează din anul d. Hr. Autorul acesteia menționează pentru prima dată evangheliile scrise de cei patru apostoli și o parte din epistolele lui Pavel.
În acest mod, răspândirea creștinismului pe întreg teritoriul imperiului a dus la o „inflație” de scrieri care aveau ca subiect central viața celui care era considerat Mesia. Mai ales în sec. II d. Hr, lumea creștină devine martoră la apariția unor lucrări tot mai numeroase cum ar fi Evanghelia lui Toma sau lui Barnaba, Evanghelia după Evrei sau a lui Iuda. Aceste scrieri aveau, totuși, un caracter cel puțin mai diferit față de cele ale apostolilor, fiind considerate în același timp de o origine îndoielnică.
În consecință, acest lucru afecta unitatea învățăturilor și a credințelor promovate de Biserică, așa încât formalizarea procesului de canonizare sau compilare a Bibliei devenea tot mai necesară.
Cum a avut loc compilarea Bibliei
Primele versiuni de compilare a scrierilor au fost mai mult sau mai puțin acceptate de Biserică. Unele erau considerate extreme, iar inițiatorii acestora au fost expulzați din comunitatea creștină, aici fiind relevant cazul lui Marcion.
„Încercările de a realiza un canon sunt destul de timpurii. Marcion a propus una din versiunile acestui canon, el alegând doar Evanghelia de la Luca și Epistolele, dar nu în versiunea cunoscută de noi astăzi. Acesta elimina complet Vechiul Testament”, explică profesorul universitar, Emil Dragnev.
Necesitatea unei formalizări oficiale a acestui proces, care de mai mult de un secol se desfășura pe baza „intuiției bisericii”, a devenit tot mai acută odată cu edictul de la Mediolanum (orașul Milano de astăzi, n.r) din anul 313, prin care împărații Constantin și Licinius au permis creștinilor să-și practice religia lor.
„Cele mai importante decizii în privința canonului au fost luate la sinodul de la Laodiceea din 360, sinodul de la Cartagina din 393 și 419. Între aceste adunări mai apar și așa-zisele pravile apostolice care datează din anul 380. Procesul se consideră încheiat, odată cu al VI-lea sinod ecumenic, unde se ia decizia de a respinge definitiv orice încercare de a adăuga noi intervenții în canonul deja existent”, relatează profesorul Dragnev.
Compilarea Bibliei, în special a Noului Testament, a însemnat, așadar, eliminarea unor cărți. cum ar fi lucrările apocrife, de origine îndoielnică sau care prezentau o viziune diferită asupra Mântuitorului, în comparație cu imaginea promovată de Biserică. Astfel, acest proces a durat o perioadă îndelungată și a inclus aspecte sau proceduri mai puțin formale, ceea ce combate ipoteza lansată în romanul ”Codul lui Da Vinci” și care promovează ideea că acest proces ar fi durat mai puțin și că, de fapt, cărțile Bibliei ar fi fost selectate de către împăratul roman păgân, Constantin cel Mare.
