Se împlinesc 80 de ani de la primul val de deportări staliniste din Basarabia și Bucovina de Nord. Aceste operațiuni s-au desfășurat în perioada 12 – 13 iunie 1941, la aproape un an de la ocuparea acestor regiuni. Scopul acestora a fost deznaționalizarea teritoriului pentru a consolida bazele puterii regimului în regiune. În acele zile, peste 30.000 de persoane au fost forțate să-și părăsească propriile case și gospodării.
Pregătirile pentru realizarea acestei operațiuni au început la 31 mai 1941, când unul din liderii NKVD al RSS Moldovenești, Sergo Goglidze, a solicitat lui Stalin permisiunea de a strămuta 5.000 de familii în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS. Motivul a fost că anumite categorii de populație desfășurau activitate antisovietică.
La 7 iunie 1941, NKVD din RSS Moldovenească a solicitat și primit 1.315 vagoane pentru transportul celor care urmau să fie deportați, listele fiind efectuate în baza unor criterii generale. Astfel, se avea în vederea gradul de pregătire profesională și de educație a capului familiei, averea acestuia și gradul de colaborare cu administrația românească.
Astfel în aceste liste au nimerit numeraose persoane care fuseseră legionari, membri ai partidelor politice din România Mare, jandarmi, mari proprietari, afaceriști, albgardiști etc. În urma constituirii acestor liste, numărul persoanelor care trebuiau să fie deportate s-a ridicat la 32.423 de persoane, dintre care 6.250 urmau a fi arestate iar restul de 26.173 de persoane urmau să fie deportate.
Procedura de realizare a acestor operațiuni, a presupus implicarea unor echipe alcătuite din doi-trei militari înarmați și un NKVD-ist, care în plină noapte anunțau stăpânii caselor că ei și familiile lor au doar un sfert de oră la dispoziție pentru a fi gata de plecare. De obicei, în cadrul acestor razii venea și denunțătorul care „ajutase” NKVD-ul să depisteze „elementele periculoase”.
Deportaților le era permis să ia cu sine câte 10 kg de bagaj de persoane, lucru care nu a fost respectat în toate cazurile. După care urma deplasarea lor către gara de trenuri, unde erau îmbarcați în vagoanele de marfă, câte 70 – 100 de persoane într-un vagon, fără hrană și apă suficientă.
De obicei, drumul spre punctele de destinație, care erau în Siberia sau Kazahstan dura în jur de două-trei săptămâni, timp în care fiecare dintre cei deportați primea 200 grame de apă pe zi și pește sărat drept mâncare. Lipsa oricăror condiții elementare de transport și asistenței medicale, a dus la multe decese.
Urmare a deportărilor, cei mai mulți dintre cei vizați au ajuns în RSS Kazahă și regiunile Omsk, Aktibinsk și Novosibirsk. După 1953, multora dintre ei li s-a permis să revină acasă (deseori, nu în localitățile de baștină) iar la 10 aprilie 1989, toți cei deportați au fost reabilitați printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri al RSSM.
Vezi și aceste știri
„Ne-a fost frântă coloana vertebrală”. De vorbă cu un istoric, despre deportările sovietice și consecințele lor resimțite și în prezent (INTERVIU)
Destine ruinate într-o noapte: lucruri nespuse despre deportările staliniste și lecțiile pe care (nu) le-am învățat din greșelile din trecut (VIDEO)
