Edward Bulwer-Lytton (1803 - 1873) a fost la vremea lui un autor aclamat. Cititorii mai atenți ai romanului Pe aripile vântului de Margarett Mitchell își vor aminti că Scarlett O´Harra, protagonista cărții, spunea la un moment dat, că există doar doi scriitori care meritau să fie citiți – Charles Dickens și Edward Bulwer-Lytton. De altminteri, anume din romanul lui Mitchell aflasem despre existența lui Bulwer-Lytton, apoi i-am citit romanele pe lib.ru, în rusă, ediții din secolul al XIX-lea, cu grafie chirilică veche. În zilele noastre Bulwer Lytton se editează mai puțin, dar încă acum un veac... Era tradus în toate limbile europene de circulație, publicat în tiraje mari de către cele mai importante edituri, din SUA până în Rusia, unde avusese un succes masiv.
Renumitul pictor rus de origine germană Karl Brüllow a fost într-atât de marcat de romanul Ultima zi a orașului Pompei al lui Bulwer-Lytton, încât sub impresia acestei lecturi a pictat cea mai cunoscută lucrare a sa, care se întitulează ca și respectivul roman - Ultima zi a orașului Pompei (1833). Însă, în pofida gloriei de odinioară, azi Bullwer-Lytton e un autor uitat. Spre deosebire de contemporanii și rivalii săi - Willkie Collins și Charles Dickens - el a fost descalificat de timp, acest „juriu” implacabil, capricios și adesea samavolnic și inconsecvent.
Poate că, dacă Bullwer-Lytton lua Nobelul, ori măcar un premiu Hawtornden, ne-am fi amintit ceva mai des de el, s-o fi gândind cei care consideră că un premiu literar, mai cu seamă unul important, nu e doar mărturia unui succes de moment ori al unui cablaj de circumstanțe, ci chiar o chezășie a nemuririi? Oricum, Bullwer-Lytton nu putea fi printre laureații marilor premii literare, pentru că tradiția lor avea să fie introdusă deja după moartea (cândva) faimosului scriitor englez. Menirea acestor premii era să consacre notorietatea și valoarea cuiva, să-i aplice pentru vecie proba calității și faimei, doar că... posteritatea nu s-a lăsat amăgită. Ba chiar mai mult: virtuțile purtătorilor de lauri fusese deseori contestate vehement chiar de contemporanii lor. Scandalul a însoțit decernările Premiului Nobel pentru literatură chiar de la inaugurare, în 1901. Primul laureat al mult râvnitului premiu a fost poetul francez Sully Prudhome. Lumea literară europeană, inclusiv cea din Monarhia suedezo-norvegiană, a rămas perplexă de această alegere. „Ăsta nu e un juriu literar, ci niște lemnari. De ce nu Lev Tolstoi?!”, se întrebau doi distinși autori scandinavi (ulterior ambii aveau să ia Nobelul) - Selma Lagerlöf și Verner von Heidenstam. Pentru că Tolstoi nici nu fusese în lista de nominalizări, cum n-a fost nici Henrik Ibsen, Anton Cehov, Joseph Conrad, Albert Sorel sau Marc Twain. Atunci de ce nu Emile Zola, care figurase în lista de pretendenți agreați?! „Pentru că... Așa a decis juriul.” Și chiar de atunci, juriile se făcuse neiubite.
În anul următor Tolstoi era nominalizat pentru Nobel, ca și alți „iluștri uitați” din anul precedent, dar asta nu le-a fost de prea mare folos: în 1902 premiul a fost luat de istoricul german Theodor Mommsen. Un mare istoric Mommsen, mai mult decât o stea – o galaxie, toți erau de acord cu asta, dar premiul parcă era pentru literatură, se nedumereau ziarele vremii. Scena se repeta în fiecare an, cu intensitate mai mare ori mai mică. Rare erau alegerile juriului care au fost acceptate atât de opinia publică, cât și de casta literaților.
Și dacă Nobelul, ca și alte mari premii literare din vest, reușise să-și păstreze vreme de câteva decenii fața, atunci echivalentele lor din „Lumea a doua” fusese discreditate de la bun început. Se întâmpla ca autorii distinși cu marile premii literare sovietice să fie într-atât de „ușori”, încât nici chiar greutatea premiilor nu-i mai putea fixa în memoria posterității. Bunăoară, câtă lume mai știe azi cine a fost Nikolai Tihonov? Chiar și fanii înveterați ai romanelor despre călătorii ori spionaj ajung rar de tot la cărțile lui, care nu sunt rele, dar nici într-atât de bune încât să reții numele autorului. Și totuși, juriile sovietice evaluase „geniul literar” al lui Nikolai Semionovici Tihonov cu tocmai trei Premii Stalin pentru literatură de clasa I, la care s-a mai adăugat Premiul Lenin, apoi și Premiul Internațional al Păcii. Cel din urmă era un fel de echivalent al Nobelului în spațiul comunist, cu el fiind distinși, în diferiți ani, somități ale literaturii și artei precum Mikis Theodorakis, Pablo Picasso, Hervé Bazin, Mihail Sadoveanu, Louis Aragon, Oscar Niemeyer sau Renato Guttuso. Cu toate astea, fostul președinte al Uniunii Scriitorilor URSS a ajuns să fie un anonim (excesiv) „decorat” deja pe vremea copilăriei mele.
Cu timpul, menirea originară a premiilor literare, cea de evidențiere a „excepționalului”, a „condamnării la nemurire” s-a alterat și în vest. Declinul încrederii în „probitatea” unor mari premii literare, inclusiv (ori mai cu seamă) a Nobelului a sporit după Războiul Rece. În ultimele trei decenii, tot mai multă lume le dă dreptate celor care contestă cu voce tare valoarea premiaților. Nici chiar (aproape) atotputernica presă ultraliberală de pe ambele maluri ale Atlanticului, care dacă vrea te vrăjește în așa măsură încât ești în stare să accepți până și faptul că o cutie de conserve e piscul artei moderne, n-a putut multă vreme stârpi indignarea lumii literare atunci când laureat al Premiului Nobel pentru literatură a ajuns să fie Bob Dylan (2016). Cantautorul american are o faimă mondială, desigur, dar textele sale...
„Well you´re the kinda woman makes a man lose his brain
You´re the kinda woman drives a man insane
You give me the blues, I guess you´re satisfied
You give me the blues, I wanna lay down and die
Well you give me the blues, I wanna lay down and die”
Dacă traducem românește versurile de mai sus și i le punem în gura lui Sorin Copil de Aur o să ziceți că-s o prostie, dar fiindcă cel care le-a scris și le cântă e Bob Dylan... Faci o mină deșteaptă și zici că-i genial.
La fel de surprinzătoare a fost și alegerea făcută de juriu în 2020 – poeta americană Luise Glück. Referindu-se la „aleasa” juriului scandinav, scriitorul rus Dmitri Galkovski (la părerile căruia nu apelez prea des) spunea: „Totul e așa cum trebuia să fie, doar că laureata nu e de culoare alternativă și are ambele picioare. În rest e perfectă: scrie prost, toată viața s-a tratat de psihoze...”. Știu, Galkovski e (cel puțin) un heterodox. Cu foarte multe dintre aprecierile făcute de autorul Impasului infinit (altminteri e un roman bun) nu sunt deloc de acord, dar de astă dată criticile lui fusese agreate chiar și de acei care nu-l au la inimă.
Dar să nu umblăm numai pe la casele mari, ci să aruncăm o privire și la premiile literare de la noi. Cel mai greu dintre ele, Premiul Național (literatură), a fost în câteva rânduri ținta unor critici acerbe (și absolut meritate). Nici premiile oferite de Uniunea Scriitorilor din Moldova nu sunt întotdeauna ferite de contestări. Mai nou, lista „născătoarelor de litigii” s-a completat cu Premiul UE pentru Literatură (PUEL). E vorba de un premiu încă tânăr, care nu pretinde la greutatea unor mari premii europene precum Goncourt (literatura franceză) ori Büchner (literatura germană), dar care în unele țări și-a dobândit deja o faimă bună. De altfel, cu cât o literatură e mai mare, cu atât PUEL e mai puțin râvnit și mai puțin cunoscut. Chiar și în România, valurile create de acesta sunt incomparabil mai mici decât la noi, pentru că premiile care au pretenția de a „beatifica” scriitorii români sunt cele oferite de Uniunea Scriitorilor și de Academia Română. Și mai vizibilă este această stare de spirit în Germania, unde numele noilor laureați ai PUEL din țările germanofone poate să nu spună nimic nici chiar criticilor literari foarte avizați, decernarea lor fiind trecută solidar cu vederea până și de publicațiile culturale. Dar, cu cât o țară e mai mică, cu atât valoarea acestui premiu crește, pentru că poate oferi o oarecare vizibilitate autorilor aflați la început de cale.
Altminteri, vocația Premiului UE pentru Literatură nu e atât confirmarea notorietății, cât încurajarea tinerelor talente. Unii vor insista asupra faptului că s-ar cădea să vorbim despre „autori promițători” (sau „începători”) și că nimic n-ar sugera existența unor „bariere de vârstă” pentru candidați. Nu vreau să intrăm în dezbateri hermeneutice despre diferența dintre tânăr și începător (ori promițător), țin în schimb să mă refer la alte „exigențe” nedivulgate cu care pare să opereze juriul de la Bruxelles. Că acestea există, reiese și dintr-o interpelare adresată recent Comisiei Europene de către parlamentarul european maltez Agius Saliba. În replică la sesizarea respectivă, juriul PUEL a ținut să specifice că premiul este unul „apolitic”, de unde desprindem că o conexiune cu viața politică este descalificantă (deși despre acest criteriu nu se pomenește nicăieri). E bine să o știm, dar cred că orientarea (sau dezorientarea) politică a unui autor, ca și notorietatea lui - bună ori proastă - venită dinspre alte domenii decât literatura, nu ar trebui să-și aibă locul în carnetul de exigențe al unui juriu literar. Și pe urmă, știm bine că în lumea de azi în spatele etichetei „apolitic” se ascunde tot un fel de politică. Aceste criterii de „virginitate ideologică” generează asocieri triste mai cu seamă în spațiul post-comunist, deși, la drept vorbind, nu doar dictaturile pro-sovietice au păcătuit măsurând valoarea în literatură ori artă cu „rigla ideologică”. Lumea liberă (nu doar cea de azi) are și ea la activ câteva antecedente sonore în acest sens. Voi aminti doar cazul lui Borges, respins de juriul mai multor premii internaționale importante din pricina legăturilor sale cu Augusto Pinochet. S-ar putea ca unii să zică, făcând apel la moralitate, că decizia n-a fost chiar injustă, doar că Borges fusese înaintat la Premiul Nobel pentru Literatură, nu la Premiul internațional Maica Tereza, și nici la Premiul Nobel pentru Pace.
Nici calitățile morale ale autorului, nici viziunile lui politice (chiar și cele mai reprobabile) nu-i pot descalifica opera atâta timp cât în aceasta nu se regăsesc enunțuri condamnabile din punct de vedere politic, juridic ori etic. Devin oare Trandafirul lui d´Annuzio ori Călătorie la capătul nopții a lui Celine mai puțin valoroase din pricina că primul a fost scris de un apologet al lui Mussolini, iar cel de-al doilea de un simpatizant al lui Hitler? Nu. Pentru că romanul lui d´Annuzio nu e unul mussolinian, cum nici cel al lui Celine nu este unul hitlerist. Acești doi autori (cu grave abateri ideologice) au dat lumii două dintre cele mai mari romane ale secolului XX (în cazul lui Celine pot spune fără teamă că ne-a oferit chiar unul dintre cele mai mari romane scrise vreodată).
Revenind la un alt criteriu cerut de juriul PUEL, cel de „scriitor începător”, voi spune că nici acesta nu mi se pare unul pe deplin justificat, or se întâmplă, și nu arareori, ca prima carte a unor autori să fie mai bună decât cele scrise ulterior, după ani de experiență (a se vedea cazul lui Mihail Șolohov cu Donul liniștit, primul volum al căruia vedea lumina tiparului pe când scriitorul avea numai 23 de ani, ori cel al lui Mary Shelley, care și-a scris romanul ce o va consacra în nemurire, Frankenstein, la doar 21 de ani, pentru ca apoi să producă câteva romane căzute în anonimat). Nici criteriul cu „cel puțin două romane la activ” nu-i prea adecvat. Adică cineva, un autor tânăr, care a scris doar un roman (dar foarte bun), nu e eligibil, iar altcineva, care a reușit datorită vârstei să scrie deja trei-patru cărți mediocre, e potrivit? Altminteri, poți să devii autor consacrat și cu un singur roman, așa cum a fost în cazul lui Boris Pasternak cu Doctorul Jivago, în cel al lui Oscar Wilde cu Portretul lui Dorian Grey ori al lui Margaret Mitchell cu deja-amintitul Pe aripile vântului, la fel cum poți să rămâi „începător” și după cinci romane. Tocmai de asta, cred că juriul PUEL ar trebui să stabilească sincer, pe față, fără niciun complex de corectitudine politică, un cens de vârstă și altul de castitate ideologică. Așa ar fi, cel puțin, mai onest.
Dincolo de toate, însă, criteriul de bază (poate chiar unicul) pentru decernarea unui premiu literar trebuie să fie valoarea cărții. Toate celelalte - vârsta, echitatea rasială, geografică și de gen, puritatea ideologică, considerentele sociale - nu fac decât să denatureze menirea unui premiu literar. În acest sens, evoluția (mai precis involuția) Premiului Nobel din ultimele trei decenii e foarte grăitoare: e mai ușor să-ți amintești de 30 mari scriitori din această perioadă care nu au luat Nobelul decât să spui măcar cinci autori care au câștigat (încă) prestigiosul premiu de la căderea Zidului încoace. Majoritatea noilor laureați au ieșit din anonimat pentru un an, revenind apoi la locul lor - în obscuritate și uitare. E o dovadă a faptului că nici chiar premiile cele mai mari nu sunt întotdeauna o forță de tracțiune suficient de puternică pentru a cocoța un autor pe postament. Marcel Proust, James Joyce, Jorge Luis Borges, Henrik Ibsen, Graham Greene, Jean Paul Sartre, Stefan Zweig, Louis-Ferdinand Celine, Vladimir Nabokov, Kurt Vonnegut, Theodore Dreiser sau Hans Fallada nu se numără printre laureații Nobel, dar asta nu-i descalifică în competiție cu Derek Alton Walcott ori Louise Glück. Cel care se descalifică e chiar premiul. Puțin câte puțin, datorită laureaților promovați în baza „criteriilor nedezvăluite” imaginea lui se erodează. Nu premiile fac romanele să fie mari, ci invers - romanele mari sunt cele care au dat, de fapt, greutate premiilor.
