„Războiul se poartă între două grupări de state capitaliste. Pentru reîmpărțirea lumii, pentru stăpânirea lumii. Noi nu suntem împotrivă ca ei să se cotonogească bine, slăbindu-se reciproc. N-ar fi rău ca, cu mâinile Germaniei, să slăbim poziția celor mai bogate țări capitaliste, mai cu seamă Anglia. Hitler, fără ca să înțeleagă și să vrea asta, clatină, subminează sistemul capitalist. Poziția comuniștilor aflați la putere e alta decât cea a comuniștilor aflați în opoziție. Noi suntem stăpâni la noi acasă. Comuniștii din țările capitaliste sunt în opoziție, acolo stăpânește burghezia. Noi trebuie să manevrăm, să împingem o parte contra celeilalte, ca ei să se ucidă cât mai bine. Pactul de neagresiune, într-o oarecare măsură, îi ajută Germaniei. În următorul moment, vom susține cealaltă parte.”
Textul de mai sus e preluat din jurnalul liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov. Secretarul general al Komintern-ului își notase cuvintele spuse de Iosif Stalin la ședința biroului internaționalei comuniste din seara zilei de 7 septembrie 1939. Trecuseră doar două săptămâni de la semnarea pactului sovieto-german de neagresiune, o săptămână de la declanșarea invaziei germane în Polonia și numai patru zile de la declarația de război făcută de Franța și Marea Britanie nemților.
Când citești presa vremii, documentele de atunci, îți dai seama în ce măsură lucrurile erau altfel decât credem noi acum. În pofida pactului semnat de șefii diplomațiilor de la Moscova și Berlin la 23 august 1939, relațiile sovieto-germane au rămas în permanență marcate de neîncredere. Și Hitler, și Stalin erau convinși de iminența războiului dintre URSS și Germania și se pregăteau de el. Pactul de neagresiune era privit de ambii doar ca un răgaz. Între timp, marea problemă a Germaniei era Marea Britanie, nicidecum URSS (și cu atât mai puțin SUA). Toate încercările lui Hitler de a ajunge la o înțelegere cu Londra pe parcursul anului 1940 au eșuat. Churchill s-a arătat neînduplecat: regimul nazist nu mai putea fi tolerat și nicio înțelegere cu Germania, atâta timp cât la putere era Hitler, nu putea să aibă loc.
Forțele erau, totuși, inegale. Șansele nemților de a-i zdrobi pe englezi nu erau chiar așa de mari precum se crede acum. Marea Britanie stăpânea un imperiu mondial de 35 de milioane de kilometri pătrați, avea o supremație maritimă incontestabilă și dispunea de resurse de război incomparabil mai mari decât Germania. Nemții aveau resursele limitate – umane, dar mai ales materiale. Ministrul imperial Goebbels nota în jurnalul său înainte de război: „Aprovizionarea cu resurse minerale a Reich-ului este groaznică, putem spune catastrofală”. Singurele surse de minereu de fier erau importurile din Suedia. Și mai problematice erau achiziția de mangan, crom (indispensabil pentru producerea motoarelor și livrat nemților doar de către turci, cu multe tărăgănări și condiționări) și mai cu seamă de aluminiu, fără de care industria germană de aviație nu putea funcționa.
Importurile de peste mări se excludeau – flota britanică era o sită greu de trecut pentru navele comerciale care se îndreptau spre porturile germane. În plus, din solidaritate cu anglo-francezii, o mare parte a națiunilor din afara Europei s-au grăbit să declare Germaniei război chiar în primele zile ale lui septembrie 1939 (sau, cel puțin, să rupă relațiile diplomatice cu aceasta). Numai în ziua de 3 septembrie Germaniei i-au declarat război șapte țări de pe patru continente diferite. Apoi, pe 4 septembrie, a făcut-o Nepalul, pe 5 septembrie Africa de Sud, iar pe 9 septembrie încă alte trei țări, printre care și Canada. Germania intra într-o izolare diplomatică stopată pentru câteva luni doar de victoria militară impresionantă din mai-iunie 1940 pe frontul francez. Anume atunci, sub impresia acestei victorii (și în așteptarea unei păci apropiate cu Parisul și Londra), Italia lui Mussolini se decide (după lungi ezitări) să ia partea Germaniei.
Nu doar liderul fasciștilor italieni a fost impresionat de campania germană din Vest: Stalin a fost și el profund uluit. Uniunea Sovietică nu se aștepta la o astfel de întorsătură. Moscova conta pe un război lung, de uzură, între anglo-francezi și germani.
Anticipând o înțelegere extrem de nepotrivită pentru sovietici a Londrei cu Berlinul, Moscova se decide să anexeze în grabă Basarabia, nordul Bucovinei și țările baltice. În presa internațională a vremii gestul Sovietelor a fost unanim interpretat ca un pas spre război cu Germania: URSS își securiza frontiera.
Reacția Berlinului (contrar a ceea ce se crede azi) la ofensiva sovietică spre Vest a fost foarte nervoasă, dar în acel moment Germania era extrem de vulnerabilă, pentru că grosul trupelor germane încă erau în Franța și Belgia. Însă, contrar speranțelor Berlinului (și temerilor Moscovei), englezii au evitat orice tratative cu Hitler chiar și după ieșirea Franței din ecuație. Războiul începea să dureze prea mult, iar dependența Germaniei de URSS creștea tot mai tare. Uniunea Sovietică era singurul exportator de wolfram, nichel și cupru în Reich. Conform acordului comercial sovieto-german din februarie 1940, Sovietele le exportau anual nemților cca 1 milion de tone de petrol și 500 de mii de tone de minereu de fier. Orice capriciu al Moscovei punea pe brânci mașina de război a Germaniei. Această dependență era agasantă, ca și temerea, că URSS putea deveni la un moment dat o „unitate de rezervă” a englezilor în lupta contra regimului hitlerist.
„Dacă scoatem din joc Rusia, Anglia nu va mai avea încotro”: era o părere împărțită atunci de mulți militari de frunte din Wehrmacht.
Nu mă voi referi mai mult la motivele care au împins Germania nazistă să atace Uniunea Sovietică acum 80 de ani, la 22 iunie 1941, dar țin să mă opresc asupra datei alese de Wehrmacht pentru declanșarea planului „Barbarosa”, elaborat de comandamentul german în decembrie 1940 – martie 1941. Conform planului inițial, invadarea URSS trebuia să aibă loc mai devreme, pe 15 mai. Mulți istorici militari, dar mai cu seamă comandanții militari ai Wehrmacht-ului, au pus vina pentru înfrângerea suferită de nemți pe Frontul de Est anume pe această tărăgănare. Vremea proastă care se instaurase în Câmpia Europei de Est la finele lui septembrie 1941 contribuise la zădărnicirea planurilor comandamentului german de a atinge așa-numita linie A-A (Arhanghelsk-Astrahan), văzută de Berlin ca posibilă frontieră dintre sfera de influență a Reich-ului nazist și o Uniune Sovietică slăbită, aruncată dincolo de traseul acvatic Marea Albă - Marea Caspică.
Tărăgănarea datei
Tărăgănarea datei invadării URSS a fost o acțiune nevoită, dictată de niște împrejurări neprevăzute. Atunci când, în octombrie 1940, Italia fascistă atacase (fără raționamente militare serioase și fără consultări prea consistente cu aliatul german) Grecia lui Metaxas (un fost aliat al lui Hitler, dar adversar al lui Mussolini), comandamentul militar german nici nu-și putea imagina repercusiunile aventurii liderului fascist de la Roma. Contrar prognozelor lui Mussolini, Grecia, ajutată de englezi, a oprit ofensiva italiană, ba chiar a declanșat o contraofensivă în Epir.
Transformarea Balcanilor în teatru de război nu intra în planurile lui Hitler la acea vreme. Conducerea Wehrmacht-ului era interesată ca arealul operațiunilor militare să nu fie extins, mai ales spre regiuni îndepărtate, cu comunicații anevoioase și mari probleme logistice și de aprovizionare. În plus, în Wehrmacht exista temerea că intrarea englezilor în Balcani poate perturba grav sistemul de alianțe din zonă, or nici România, nici Bulgaria, nu erau niște aliați siguri ai puterilor Axei.
În aceste condiții, Hitler a căutat să seducă Iugoslavia, propunându-i premierului Dragiša Cvetković aderarea la alianța italo-germană. Moneda de schimb oferită de nemți Belgradului era calmarea separatismului croat. Din august 1939, Croația beneficia de un statut de autonomie în cadrul Iugoslaviei, dar liderul de la Zagreb, Ante Pavelić, un aliat al italienilor, dorea independența deplină.
Ținând cont de eșecul lamentabil al italienilor în Grecia, Hitler și-a impus punctul de vedere, convingându-l pe Mussolini, că în împrejurările respective era preferabil să ai o Iugoslavie aliată, nu o Serbie ostilă. Iugoslavii nu s-au grăbit să strângă mâna întinsă de Hitler. Garanțiile germane au fost acceptate de Belgrad după câteva luni bune de meditații. Deși succesele militare ale nemților din anul 1940 au fost excepționale, încrederea în faptul că Germania ar putea ieși învingătoare în război nu era nici pe departe împărtășită de toată lumea. Așadar, Iugoslavia consimte să adere la Axa Berlin-Roma abia la 25 martie 1941. Doar că, această mișcare a lui Cvetković n-a fost primită cu bucurie de elitele militare sârbe, tradițional anti-germane, și nici de opinia publică.
Țara a fost cuprinsă de un val de proteste. La Belgrad, un oraș care la acea vreme avea 400 de mii de locuitori, în stradă au ieșit 80 de mii de manifestanți. În micuța capitală muntenegreană, Cetinje, care nu avea nici 10 mii de locuitori, în stradă ieșiseră 5 mii de protestatari. Manifestanții au atacat reprezentanțele diplomatice, comerciale și consulare ale țărilor Axei, ignorând chemarea la calm a autorităților. În aceste condiții, la 27 martie 1941, un grup de ofițeri pro-englezi au întreprins o lovitură de stat, dând jos guvernul Cvetković. La 31 martie, la Belgrad vine cu o misiune specială asistentul personal al ministrului britanic de externe, generalul John Dill. În urma discuțiilor, comandamentul militar iugoslav ia horărârea de a se alătura Marii Britanii și Greciei în lupta contra Germaniei naziste și Italiei fasciste. Trei zile mai târziu, căpitanul forțelor aeriene iugoslave Vladimir Kren, un simpatizant al puterilor fasciste, intră în posesia planului statului major iugoslav, oferindu-le nemților toate detaliile despre negocieriele anglo-iugoslave. Peste încă trei zile, Italia și Germania invadează Iugoslavia. Ce legătură are această istorie cu invadarea URSS din 22 iunie 1941? Ei bine, operațiunea italo-germană în Balcani s-a sfârșit abia pe 10 iunie 1941. Hitler nu putea risca deschiderea unui front contra Uniunii Sovietice fără a avea garanția că englezii – adversarii săi cei mai redutabili - nu mai au niciun cap de pod în Balcani.
Dezastrul
Agresiunea germană în Est a fost un adevărat dezastru pentru URSS, dar și pentru Germania. Prețul plătit de nemți pentru înfrângere, ca și cel achitat de sovietici pentru victorie a fost enorm. Până azi, una din temele cele mai întunecate (din toate punctele de vedere) ale celui de-Al Doilea Război Mondial este cea legată de numărul victimelor din cele două mari puteri beligerante. N-o să mă refer aici la cazul german (care e și mai încurcat decât cel sovietic), oprindu-mă doar asupra pierderilor umane suportate de Uniunea Sovietică.
La prima vedere totul pare clar: cifra de 27 de milioane de morți e cunoscută, vehiculată des în presă, în discursuri publice și în lucrări academice. Dar de unde s-a luat această cifră? Și cum se face că decenii la rând am fost informați despre o cu totul altă cifră, 20 de milioane?! De unde au apărut în 1985, în preajma celei de-a 40-a aniversări a victoriei Armatei Roșii contra Wehrmacht-ului, încă șapte milioane de morți? Și de fapt... Știați oare, că cifra de 20 de milioane era și ea relativ nouă, fiind enunțată abia după 15 ani de la sfârșitului războiului de către liderul sovietic Nikita Hrușciov? Unii s-au grăbit să zică (inclusiv istorici), că Hrușciov ar fi luat cifra respectivă din pod. Nu a fost deloc așa, dar să le luăm pe rând.
În discursul său, îndată după victoria URSS asupra Germaniei naziste, Stalin a anunțat că în războiul purtat contra Germaniei naziste și aliaților ei Uniunea Sovietică a pierdut... șapte milioane de oameni. N-am greșit nimic: așa a spus Stalin, așa stă scris, alb pe negru, în două interviuri mari pe care le-a dat în februarie și martie 1946 ziarelor „Bolșevik” și „Pravda”.
Cifra respectivă n-a fost contestată de nimeni până în anul 1961 și era trecută în multe lucrări despre istoria războiului, publicate în intervalul de timp 1946-1961. Mai mult ca atât: în cadrul Procesului de la Nürnberg, procurorul principal din partea URSS, Roman Rudenko, a învinuit autoritățile germane de moartea a 6,39 milioane de cetățeni sovietici (deducem că 10% dintre ei sunt victimele blocadei Leningradului, 20% sunt etnici evrei, iar 30% ar fi civilii decedați în lagărele naziste de muncă forțată). Era anul 1946. Nu avem nicio îndoială că după doi ani de la preluarea controlului asupra regiunilor vestice ale URSS, Kremlinul și-a numărat bine supușii. De asemenea, putem fi siguri că procurorul general al URSS nu era nicidecum interesat să reducă vina ocupantului german. Și atunci? De unde s-a luat brusc cifra de 20 de milioane, care se încetățenise atât de puternic în capul omului sovietic, încât până și cei care nu știau tabla înmulțirii îți răspundeau fără ezitare la întrebarea legată de pierderile sovietice în război?
Cifra apăruse dintr-un calcul demografic, după recensământul din anul 1959. Existau niște „goluri demografice” în raport cu anul 1939, când se desfășurase recensământul precedent, care trebuiau explicate. Se estima, că populația URSS la 22 iunie 1941 ar fi fost de 209,3 milioane locuitori. În 1961 ajunsese la 216,3 milioane, dar indicele de natalitate era destul de mare pentru ca în decurs de două decenii populația țării să fi crescut cu numai șapte milioane. Implicit, s-a decis că Stalin mințise. Pierderile n-ar fi fost de numai șapte milioane, ci de 20 de milioane, pentru că, folosind metoda extrapolării demografice, cam acest număr de oameni lipsea în soldul de populație al URSS. Așadar, nu Hrușciov a fost cel care a „inventat” cifra de 20 de milioane, ci Comitetul Național de Statistică al URSS.
Gol de populație
Uniunea Sovietică avea, cu adevărat, un gol mare de populație, dar cum s-a format acesta? Ei bine, agresiunea germană a mai cauzat și moartea câtorva milioane de cetățeni sovietici necontabilizați deliberat de Stalin. E vorba de victime indirecte ale războiului: cei peste un milion de etnici germani, ceceni, inguși, kalmâci, tătari crimeeni, turci meshetini și finlandezi ingrieni, care au pierit în timpul expulzării lor spre și în Siberia și Asia Centrală. Aceștia n-au murit în zona acțiunilor militare, n-au fost uciși de agresori, dar soarta lor a fost, oricum, pecetluită tot de război. La fel, cei 153 de mii de soldați și ofițeri sovietici executați de tribunalele militare ale Armatei Roșii, sunt și ei victime de război, ca și cei 220 de mii de cetățeni sovietici morți pe front, dar de partea cealaltă a baricadelor. Tot aici îi punem și pe cei 900 de mii de „colaboraționiști”, executați de sovietici în anii 1942-1946. Iată că avem deja 2,3 milioane de victime noi (dar foarte incomode), dincolo de cele șapte milioane anunțate de Stalin. Mai adăugăm aici 400 de mii de soldați și ofițeri sovietici care au murit în timpul războiului, dar nu în lupte și nu de răni, ci de boli ori extenuare (iarăși, nu se cuvenea să vorbești despre asta în gura mare).
Stalin trișase cu bună știre atunci când vorbise de șapte milioane de victime, pentru că el părea să se refere doar la pierderile civile din teritoriile care s-au aflat sub ocupație ori în imediata apropiere a frontului, dar nu și la cele militare, o temă dureroasă pentru generalisim. Victoria sovietică s-a obținut și cu prețul unei mari desconsiderări pentru viața soldatului simplu. E cunoscută reacția mareșalului Jukov, care la remarca unuia dintre colegi, precum că apărarea Moscovei poate să-i coste pe sovietici viața a sute de mii de soldați, ar fi spus: „femeile vor naște alții” (cel puțin asta afirmă Maxim Sokolov, dar el afirmă prea multe). Pierderile militare sovietice au fost mari (deși nu chiar într-atât de uriașe precum pretinde Sokolov). Conform celor mai recente date, în lupte au murit 5,23 de milioane de soldați și ofițeri ai armatei sovietice. Cam tot atâția (5,2 milioane), conform surselor germane, au nimerit în prizonieratul puterilor Axei. Dintre aceștia au murit cca 1,7 milioane.
Respectiv, fiecare al treilea militar sovietic care a nimerit în prizonierat german și-a pierdut acolo viața (în mod surprinzător, cam aceasta a fost și proporția deceselor militarilor germani în prizonierat sovietic – din cca 3,2 milioane au murit în detenție 1,11 milioane). Încă 1,1 milioane de militari sovietici au murit în spitalele de campanie, din cauza rănilor. Alți 1,2 milioane militari sovietici au fost dați dispăruți (circumstanțele în care puteai să dispari în acel infern puteau fi dintre cele mai variate, dar cel mai probabil e că majoritatea lor și-au pierdut viața).
Ajungem la cifra de 9,4 milioane de oameni la capitolul pierderi militare. Adăugăm aici 6,4 milioane de civili și cei 2,7 milioane de morți de pe „listele negre” și obținem 18,5 milioane, adică suntem foarte aproape de cifra anunțată de Hrușciov.
Și atunci? De unde apare corectarea gorbaciovistă (făcută de istoricul militar Grigori Krivoșeev), de 27 de milioane (de fapt era vorba de 26,55 milioane, cifră repetată și de Elțin la 9 mai 1995)? În orice caz, nu dintr-o contabilizare nominală a pierderilor ci, iarăși, dintr-o analiză demografică, doar că folosind alte metode de calcul. Estimarea făcută de Krivoșeev a fost criticată de o serie de istorici (a se vedea cartea «Умылись кровью»? Ложь и правда о потерях в Великой Отечественной войне), dar cred că acesta n-a greșit mult: probabilitatea ca URSS să fi pierdut cu opt milioane de cetățeni mai mult (față de cei 18,5 milioane despre care am vorbit) e foarte mare.
Într-un interviu oferit în 2019 lui Dmitri Gordon, publicistul rus Mark Solonin atrăgea atenția asupra unui fapt adesea ignorat (mai exact, voit evitat de fosta istoriografie sovietică): decesele printre civili în spatele frontului, pricinuite de foame și boli. Solonin amintește despre foamea și penuria de medicamente care a lovit URSS în timpul războiului sovieto - finlandez din 1939-1940, extrapolând-o la dimensiunile conflictului din 1941-1945. Așa cum spune și el, despre foamea din Leningrad era admis să vorbești, pentru că o puteai justifica, dar foamea din Polvolgia, Siberia, Asia Centrală ori din lagărele sovietice de muncă nu aveau o acoperire morală la fel bună. Implicit, cei 7 - 8 milioane de morți din spatele frontului fuseseră multă vreme trecuți la categoria „decese naturale”.
Contabilizarea morților e un lucru ingrat, iar speculările politice pe seama suferinței omenești sunt imorale. E imposibil de spus, cum ar fi decurs lucrurile dacă Stalin nu semna la 23 august 1939 pactul cu Hitler. Cel mai probabil, Germania n-ar fi riscat să atace în acele condiții Polonia. Ceasul fatal al Europei a fost dacă nu dictat, atunci cu siguranță grăbit de pactul Molotov-Ribbentrop. Uniunea Sovietică, ca și Germania, au plătit un preț foarte scump pentru războiul declanșat în septembrie 1939.
Calculele geopolitice cinice ale lui Stalin, cele pe care le nota în primele zile ale catastrofei tovarășul său Gheorghi Dimitrov, aveau să fie parțial adevărate: Uniunea Sovietică scăpase de cei mai temuți adversari pe care-i avuse în interbelic – Japonia și Germania, obținuse o slăbire considerabilă a Franței și Angliei, pusese stăpânire pe Europa Centrală și pe Asia de Est, dar prețul plătit pentru această victorie a fost prea mare. Atât de mare, încât peste câteva decenii s-a văzut că fusese o victorie a la Pirus...
Vezi și aceste știri
OPINIE | Despre premiile literare sau o retrospectivă a gloriei și uitării
OPINIE | Comunismul, imposibil de apărat sau cum sistemul însuși a dus la căderea regimurilor de guvernare succesive din URSS și Europa Centrală și de Est
