Când au încuiat ușa casei și au pornit cu fiica de doar 11 ani în Italia nu știau pentru cât timp este aceasta. Au plecat spre necunoscut.

„Am lăsat toate lucrurile așa cum erau, am făcut o curățenie generală ne gândeam că poate ne întoarcem luna viitoare, poate ne întoarcem peste trei luni, poate ne întoarcem peste un an. Nu cunoșteam peste hotare lume care să ne aștepte, să ne ajute ca să ne aranjăm să ne găsim de lucru. Mergem la niște persoane total necunoscute care aveau o cameră de dat în chirie”, își amintește Galina.

La ieșirea din capitală femeia avea să încerce un sentiment de disperare pe care îl resimte și peste ani.

„Nu o să uit niciodată ziua în care am urcat în autobuz și când eram deja la ieșire din Chișinău am intrat în panică. Îmi venea să mă ridic în picioare și să strig șoferului să oprească pentru că vreau să cobor. În același timp realizam că este o chestie imatură când decizia a fost luată și că trebuie să plecăm. Am început să mă simt rău, dar încercam să mă iau în mâini și să reușesc să trec acest impas. Eu alături îl aveam de soțul meu și pe copilul meu, dar nu pot să-mi imaginez cu ce inimă plecat de acasă persoanele care plecau singure și își lăsau familia în țară”, spune moldoveanca.

În Italia au plecat cu o speranță, au pus soarta la încercare, spune Galina. Asta pentru că-și doreau un trai mai bun și un viitor decent, pentru ei și pentru fiica lor.

„În Moldova, eu care eram angajată la un ziar și soțul care era angajat al Universității de Stat primeam în total 170 de euro pe lună, pe când chirie un apartament costă 150 de euro.  Puteți să vă imaginați cum poate să se descurce o tânără familie în așa condiții. Și deoarece în acea perioadă multă lume pleca peste hotare ne-am gândit și noi că aceasta ar fi o soluție”, spune femeia.

N-a fost ușor să o ia de la început, de jos. Dar au trecut peste toate și peste câțiva ani au reușit să se acomodeze.

„Eu și soțul am studiat la Universitatea de Stat. Venind în Italia eram constienți că nu vom putea lucra folosind diplomele noastre de studii superioare, ci va trebui să facem lucru umil. Și eram pregătiți teoretic, dar practica era alta. Când am ajuns în Italia și a trebuit să merg să fac curățenie într-un restaurant, eu care lucram într-un oficiu, puteți să vă imaginați cum m-am simțit. Seara plângeam și ziceam că lăsăm totul și ne întoarcem acasă, iar dimineața ne trezeam din nou și mergeam la muncile noastre”, își amintește Galina.

Greu a fost și pentru copilul care a trebuit să meargă la școala unde se vorbea o altă limbă.

„Când vorbim de Moldova noi toți trei avem lacrimi în ochi. Și nu este adevărat că noi suntem o lume paralelă, că ne-am rupt de la țara noastră și am plecat undeva departe unde ne simțim foarte bine și să nu ne amestecăm în treburile politice ale Moldovei. Nu este adevărat.

Ce să facem cu dorul nostru? Ce să facem cu acel sentiment când auzim muzică populară moldovenească și încep să ne bată picioarele singure, să tropăie, pentru că vrem să dansăm? În codul nostru genetic este imprimată Moldova. Noi nu putem să o uităm. Avem acasă părinții noștri, sau morminte pe care nu reușim să le vizităm în fiecare an pentru că suntem la distanță enormă.

Nu ne considerați lume paralelă, nu ne considerați străini pentru că suntem moldoveni și așa vom rămâne mereu”, își încheie mesajul de la sute de km de Moldova, conaționala noastră.