Nostalgia anilor '90. Cum arăta viața de zi cu zi în anii de după independență

Casete audio, telefoane cu disc, aparate de apă carbogazoasă, chefir în sticlă și înghețată Eskimo. La o distanță de 30 de ani, privim tabloul cotidian din anii '90 cu nostalgie. Multe dintre obiectele care făceau atunci parte din viața de zi cu zi sunt astăzi piese de muzeu. AGORA a „pornit” mașina timpului și te invită într-o excursie în trecut.

Apartamentele din anii 90 erau aproape identice - atât arhitectura, cât și decorul. Mobilierul și obiectele de uz casnic, pe care le puteau găsi pe atunci gospodarii în magazine (cu mare greu, prin cunoștințe și cu ceva ruble pe sub tejghea pentru vânzător!), erau toate la fel. Sortimentul, redus la câteva modele, făcea ca preferințele oamenilor, într-un final, să se uniformizeze. Mai mult, se considera de „bun gust” să ai în salon „mobilă-perete” ca la vecini. Oamenii păstrau acolo tot felul de obiecte, de la haine și cărți, până la veselă. Covoarele erau agățate și pe pereți, iar fiecare familie avea o masă extensibilă care era de mare folos de sărbători, atunci când veneau mulți oaspeți.

Majoritatea electrocasnicelor erau de producție sovietică. Din cauza crizei economice, oamenii trebuiau să economisească mai multe luni sau chiar ani, pentru a putea cumpăra anumite obiecte.

De exemplu, în 1996, un frigider costa cât salariile pe o perioadă de 9,5 luni, iar pentru un televizor trebuia să muncești 6,7 luni.

În ziare, copiii subliniau cu pix roșu programul TV și orele la care urmau să fie difuzate desenele animate. „Ну погоди!” era în topul preferințelor, iar odată cu apariția posturilor de televiziune ce transmiteau emisiuni de peste Prut, au devenit cunoscute și filmele produse de Walt Disney, care erau traduse în limba română.

Uneori, oamenii mergeau la vecini să privească emisiuni, pentru că în 1994 la 100 de persoane reveneau doar 23 de televizoare.

Calculatoarele și telefoanele mobile, care existau deja în țările dezvoltate, se întâlneau destul de rar în Republica Moldova. De altfel, în 1995, pentru a procura un calculator, un angajat cu un salariu mediu trebuia să muncească 46 de luni și să economisească toate veniturile.

Lumea multimedia din acele vremuri era reprezentată, în general, de radiourile și televizoarele de producție sovietică. Casetofoanele, videorecorderele și playerele erau aduse din străinătate și nu toată lumea își putea permite un asemenea lux. Acestea au început să fie întâlnite mai des la sfârșitul anilor 90.

Cât despre telefoane, vi le mai amintiți pe cele cu disc? Dar telefoanele publice instalate în cabine, de la care puteai suna cu „jetoane”? La sate legătura telefonică era o raritate. La primărie, la punctul medical și în cabinetul directorului școlii era câte un aparat, în casele oamenilor de rând, însă, acestea au început să fie instalate mai târziu.

În amintirea multora au rămas, probabil, și aparatele cu apă carbogazoasă amplasate pe stradă sau în gări, cinematografe, în apropierea marilor magazine, în piețe sau parcuri.

Acestea funcționau din mai până în septembrie și erau foarte populare - oamenii formau cozi ca să-și potolească setea, iar dacă se mai defectau uneori, exista șansa să fie repornite printr-o simplă lovitură cu pumnul.

Un pahar de apă cu sirop de mere, pere sau „crem-soda” costa trei copeici, iar unul fără sirop, o copeică. Apa era servită în pahare din sticlă, care erau spălate după fiecare utilizare.

În anii 90 plasticul nu prea era folosit pentru fabricarea ambalajelor. Laptele era ambalat în carton, iar băuturile carbogazoase se vindea în recipiente din sticlă, la fel și chefirul.

Ulterior, sticlele puteau fi duse la punctele de „primire”, iar în schimbul lor primeai câteva copeici (leii și bănuții au apărut mai târziu, în 1993). De obicei, copiii aveau misiunea să ducă sticlele la punctul de primire și maaare era bucuria, când li se permitea să-și păstreze cele câteva copeici. „Averea” era cheltuită pe o înghețată Eskimo sau o gumă de mestecat (mare noutate pe piața delicateselor), ori era păstrată în pușculițe.

Magazinele din perioada de după independență se confruntau cu o penurie de produse. Marfa care era cel mai greu de găsit, era și cea mai râvnită și se numea „deficit”. Astfel, deseori oamenii erau nevoiți să stea ore întregi în rânduri pentru a procura ceea ce își doreau, iar stocul articolelor de același fel era limitat.

Din acest motiv, unele produse erau vândute pe sub tejghea. Totodată, în acei ani, în țară au început să ajungă tot mai multe produse ce proveneau din România sau țările europene.

Dragă cititor,

Mii de oameni ne citesc în aceste zile în căutarea informațiilor, răspunsurilor și a unui fir de speranță. Iar noi lucrăm ca să asigurăm un jurnalism responsabil care să ne ajute pe fiecare dintre noi să înțelegem mai bine tot ce se întâmplă în jurul nostru și să ne unească în aceste timpuri complicate.

Ce putem face noi acum, este să te informăm corect, din surse verificate. Când nu știi pe cine să crezi, vezi ce scrie AGORA.
Fiecare contribuție din partea cititorilor este valoroasă pentru activitatea redacției. Susține-ne cu un abonament de membru. Mulțumim