Cea mai populară băutură din lume, după apă, evident, se pare că a fost cunoscută cu 1.500 de ani înainte ca faraonii egipteni să construiască Marile Piramide din Giza. Inițial, timp de mii de ani, frunzele de ceai au fost mestecate sau combinate în terciuri ori alte salate, până când oamenii, și-au dat seama că le pot pune în apă fiartă, pentru a obține o băutură care să le ofere mai multă energie.

Deja este clar, că un trecut atât de îndepărtat, nu poate fi lipsit de niște legende pe cinste.

Cum să te protejezi de otrăvuri sau să nu dormi nouă ani de zile

Evident, cele mai vechi dovezi care atestă utilizarea ceaiului în calitate de băutură, se găsesc în China antică. Mai exact, conform unei legende, în anul 2737 î.Hr., un împărat chinez și probabil primul agricultor și medic din istoria țării, pe numele său Shennong, aflat într-una din călătoriile sale, luând o pauză, a decis să își prepare obișnuita apă fiartă.

Aflându-se la umbra unui copac, o adiere de vânt a făcut ca în bolul cu apă fierbinte să se așeze câteva frunze care au colorat apa și i-au dat un gust aparte. Împăratul, om deștept și curios din fire probabil, a luat o înghițitură și a rămas plăcut surprins de aroma și proprietățile calmante ale noii băuturi. Și noi, îl vom crede, ori conducerea unui stat, darămite al unui imperiu, nu e cunoscută ca fiind o treabă relaxantă. Shennong, a mers chiar mai departe, studiind și testând planta contra otrăvurilor, legenda spunând, că frunzele de ceai l-ar fi salvat de la moartea provocată de peste 70 de otrăvuri, ipoteză care ar putea fi ușor exagerată.

Împăratul chinez Shennong - existența reală a acestuia este încă un subiect de dezbateri

La capătul opus, o altă legendă, atribuie descoperirea ceaiului unui călugăr budist. În unele variante, se spune că este vorba de însuși Buddha, care a jurat că nu va dormi timp de cel puțin nouă ani, dorind să fie mereu în rugăciune, post și meditații. Cu toate acestea, în ciuda jurământului sever, obosit și sleit de puteri, călugărul a adormit pentru o perioadă, iar la trezire, a devenit foarte furios pe corpul său, considerând că a comis un sacrilegiu, încălcându-și propriul cuvânt.

Drept pedeapsă, acesta și-a tăiat pleoapele, care odată căzute pe pământ, au dat roadă sub formă unui arbust de ceai.  Și în acest caz, călugărul a cules frunzele sau mai exact, frunzele au căzut în apa fierbinte a acestuia, oferindu-i culoarea, gustul și proprietățile calmante. De altfel, în chineză, cuvintele ceai, vioiciune și robustețe, sunt redate prin aceeași hieroglifă.

Indiferent, dacă aceste legende conțin sau nu un sâmbure de adevăr, este clar că ceaiul a jucat un rol destul de important în cultura asiatică. De altfel, prima mențiune documentară a acestei băuturi, datează din sec. III d.Hr și aparține unui funcționar chinez, care prezintă ceaiul drept un medicament. Adevărul este că la felul cum se făcea ceaiul pe vremea aia, e greu de crezut că putea fi băut doar pentru relaxare, din moment ce putea conține inclusiv usturoi, ceapă sau alte legume în compoziția sa.

De la medicament la tribut

Abia în jurul anilor 300 d.Hr., cei din Asia au început să bea ceaiul pentru proprietățile sale calmante și energizante. Asta nu înseamnă însă că ceaiul nu a fost folosit în continuare drept medicament, or mențiunea acestei băuturi în scopuri medicale, este găsită și în anul 700 d.Hr., în textul unui călugăr budist.

Datorită proprietăților sale energizante și revigorate, ceaiul a fost consumat cu precădere în perioadele nocturne, fiind prezent de altfel și în ceremoniile religioase care se desfășurau la sfârșitul zilei. Mai mult, filosofii chinezi apreciau atât de mult această băutură încât spuneau că e mai bună chiar și decât vinul, fiindcă cine o bea, nici nu amețește și nici nu se îmbolnăvește.

În această perioadă, erau cunoscute mai multe metode de pregătire a ceaiului, acestea variind de la infuzie și până la fărâmițarea boabelor frunzelor, după care amestecarea lor cu apă fierbinte. „Muocha”, a devenit numele acestei băuturi pentru chinezi, fiind preferată în special de artiști pentru inspirația oferită, de intelectuali pentru discuțiile nesfârșite și chiar împărați pentru efectele calmante.

De altfel, împărații chinezi au iubit atât de mult ceaiul, încât în timpul dinastiei Tang, unul dintre membrii acesteia a poruncit locuitorilor de lângă Shanghai, ca tributul să fie plătit în ceai, iar fermierii să renunțe la cultivare orezului. Bineînțeles, porunca a fost îndeplinită, dar cum o ceașcă de ceai nu înlocuiește o porție bună de orez, foamea a început a face ravagii în zonă.

Alături de porțelan și mătase, ceaiul era unul din produsele asupra cărora, chinezii dețineau monopolul absolut. Acest lucru a transformat China într-o putere economică și i-a conferit o influență politică fără precedent pe plan regional și internațional.

Răspândirea ceaiului în lume

Ceainăriile din China au devenit în scurt timp un mediu propice pentru dezvoltarea culturii, în special a poeziei și prozei, fiind un loc în care cei din clasele superioare veneau nu doar să bea ceai, dar și să socializeze și să discute diferite probleme de ordin filosofic, social sau chiar politic. Acest fenomen și respectiv, dezvoltarea culturii ceaiului, nu a putut trece neobservat de vecinii Chinei.

Astfel, în anul 805 d.Hr., în Japonia au ajuns primele semințe de ceai, aduse de un călugăr budist care plecase în China la studii. Acești călugări trebuie să fi fost adevărați „apostoli” ai acestei plante, întrucât scenariul s-a repetat și în peninsula coreeană. Lucru care poate fi explicat, prin legenda povestită mai sus.

Deja în timpul dinastiei Sung, aflată la cârma Imperiului Chinez în perioada anilor 960 – 1279, ceaiul a început a fi folosit drept instrument în relațiile comerciale și de control. „Drumul mătăsii” devine așadar și „Drumul ceaiului”, transportarea și comercializarea acestuia fiind accesibilă în mare parte doar negustorilor bogați.

La nord de China, ceaiul se răspândește și în Mongolia, iar peste câteva sute de ani, în anul 1639, ceaiul este menționat pentru prima dată la Moscova, fiind adus aici de către boierul Vasili Starkiv, întors dintr-o misiune diplomatică. Acesta a primit de altfel, patru puduri sau două sute de pachete de ceai în schimbul blănurilor de sobol și altor daruri scumpe aduse de țarul Moscovei. Refuzul inițial al solului e de înțeles, din moment ce primea doar niște iarbă, pentru niște daruri atât de scumpe.

O petrecere la ceai - pictură de Vasilii Perov, 1862 - foto: Wikipedia

Rușii însă au apreciat această „iarbă” iar la 1679, a fost încheiat primul contract de import al ceaiului din China. De fapt, se servea atât de mult ceai încât călătorul german Peter Simon. Pallas, susținea că expediția sa ar fi fost mai bună „dacă nu ar fi fost servit atât de des cu ceai”. De altfel, peste aproximativ 300 de ani, erau importate circa 65.000 puduri de ceai anual din China, iar la jumătatea sec. XIX, numărul lor ajunsese la 360.000 de puduri. Ceaiul devenise de altfel, tot mai accesibil, după ce a început să fie transportat pe mare și nu pe spinarea cămilelor și a cailor. Mai mult, prețul a continuat să scadă și după apariția căii ferate Transiberiene.

Primii europeni care au gustat ceaiul, au fost portughezii, care însă l-au păstrat doar pentru ei. Cu toate acestea, datorită lor ceaiul s-a răspândit în Regatul Unit, după ce soția de origine portugheză a regelui Carol al II-lea a Angliei, a adus această băutură în regat în perioada 1652 -  1654, inspirând nobilimea nu doar să o consume dar și să o transforme într-un element indispensabil al discuțiilor de dimineață și de la cină. Lucru care continuă și până astăzi.

Cu toate acestea, prima partidă de ceai ajunsă în Europa a fost expediată de olandezi, aceasta fiind înregistrată în portul Amsterdam în 1606 sau 1610, după unele surse. Câțiva ani mai târziu, în 1636, ceaiul apare și în Franța.

Comerțul cu ceai aducea așadar mari beneficii și venituri, la pachet cu o concurență imensă, care a dus inclusiv la inventarea cele mai rapide corăbii cu pânze. A aduce ceaiul din Europa, era la fel ca a descoperi aurul, din moment ce China deținea monopolul producției și exportului acestui produs, iar aducerea acestuia în Europa era posibilă doar prin transportul maritim.

Cum a dus ceaiul la apariția Hong Kong-ului și răspândirea opiului

Inițial, înțelegerea dintre britanici și chinezi, care preciza că pentru ceai se va plăti doar în argint, a mers bine o perioadă, însă a picat, după ce primii și-au dat seama că asta nu avea să țină la nesfârșit, din moment ce nu aveau destul argint. Așa că au decis să îl schimbe pe opiu, care de altfel în epocă, era cunoscut și utilizat în calitate de calmant.

Unul din trei adulți chinezi era dependent de opiu - foto: Enciclopedia Britannica

Opiul a devenit însă, în scurt timp, un adevărat pericol, datorită efectelor sale nocive, la un moment dat, afectând unul din trei adulți chinezi și a dus la grave tulburări sociale. Hotărâte să pun capăt acestui dezmăț, autoritățile chineze au refuzat schimbul ceaiului pe opiu și au permis doar utilizarea argintului în aceste condiții. Ba mai mult, zeci de încărcături pline de opiu au ajuns a fi distruse și aruncate în mare.

Acest lucru a dus la declanșarea, în anul 1820, a primului război al opiului, soldat cu înfrângerea umilitoare a Chinei, obligată să achite despăgubiri de război, pe lângă deschiderea unor noi porturi destinate exportului și cedarea Hong Kong-ului britanicilor, care îl vor folosi drept colonie, pentru o lungă perioadă de timp.

Cu toate acestea, britanicii au înțeles că nu pot depinde în continuare de China, în ce privește producția de ceai și au decis să recurgă la crearea unor noi plantații în coloniile acestora, cum ar fi India, Ceylon sau alte zone. Era nevoie așadar de obținerea arbustului de ceai și a câtorva chinezi botaniști, care să ofere experiența necesară.

Botanisutul scoțian - Robert Fortune

În acest sens, a fost trimis în China pentru circa trei ani, botanistul scoțian, Robert Fortune, care angajat de Royal Horticultural Society, a vizitat numeroase grădini de ceai și a sustras mai multe plante și arbuști, reușind să convingă inclusiv câțiva grădinari chinezi să vină cu el în Anglia. Acest lucru, a reprezentat însă o lovitură fatală dată Chinei, care s-a trezit că mai exporta doar 9.000 din cele 41.000 tone de ceai, având nevoie de 170 de ani pentru a-și recâștiga titlul de cel mai mare exportator de ceai din lume.

Preluând secretul producției, britanicii au creat o serie de plantații de ceai în coloniile acestora, printre care India, Sri Lanka și alte zone, care au sfârșit prin a oferi supușilor imperiului, locuitorilor din Europa și Americi, cantități mari de ceai la prețuri care deveneau tot mai accesibile. Din acest moment, ceaiul a început a se răspândi peste tot în lume și să devină din ce în ce mai variat.