Decizia de a introduce Legea Marțială în R.P. Polonă pe 13 decembrie 1981 a reprezentat o gravă încălcare a Constituției comuniste, fiind luată sub presiunea amenințărilor sovietice, deși astăzi este cunoscut faptul că acestea erau la nivel declarativ.

Istoria recentă nu cunoaște cazuri în care un guvern al unui stat ar declara război împotriva propriului popor. Deși unii ar putea spune că acest lucru se aplică și comunismului, cunoscut ca și sistemul în care autoritățile luptă contra propriului popor, introducerea legii marțiale reprezintă apogeul, care s-a întâmplat doar în Polonia comunistă a lui decembrie 1981. Motivul care a stat la baza acestei decizii a fost statutul de vasal al Poloniei față de Uniunea Sovietică și dorința autorităților de a menține cu orice preț dictatura comunistă, fie că era vorba de cele de la Kremlin sau Varșovia.

Crearea sindicatului independent „Solidaritatea” în septembrie 1980 a constituit cea mai mare provocare ideologică și politică a sistemului comunist din acea perioadă. Incapabil să reprime valul de revolte și greve stradale din august 1981, autoritățile comuniste au fost nevoite să recunoască legalitatea organizației, care deja devenise mai mult decât un simplu sindicat, ci chiar o formă de opoziție a maselor contra autorităților. Se ajunsese deja la un adevărat scandal ideologic din moment ce țara era condusă, cel puțin la nivel declarativ, în numele „clasei muncitoare”, în timp ce aceeași clasă socială se organiza împotriva propriilor conducători. De altfel, după un an de lupte între autoritățile comuniste și „Solidaritate”, organizația a început să fie tot mai slăbită iar societatea obosită de criza economică, în timp ce presiunea Kremlinului asupra partidului și guvernului polonez, de a se menține la putere, a forțat guvernul generalului Wojciech Jaruzelski să ia disperata decizie. În acest mod, la 13 decembrie 1981, în contradicție cu Constituția comunistă și sub presiunea amenințărilor sovietice, declarative de altfel, în toată țara a fost introdusă Legea Marțială.

O altă problemă a apărut și în rândurile „Armatei Populare Poloneze” creată în 1944 ca o forță hibridă. Ofițerii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial fuseseră eliminați după război și înlocuiți cu cadre sovietice sau poloneze loiale întru totul Moscovei. De altfel, o diplomă eliberată de o instituție de învățământ superior militar din URSS reprezenta o garanție reală a unei cariere la cel mai înalt nivel administrativ.

În timp ce ofițerii Armatei fuseseră educați în spiritul „internaționalismului” sovietic și le fuseseră insuflată o istorie distorsionată a legăturii dintre Polonia și URSS, milioanele de tineri polonezi, care treceau prin serviciul militar obligatoriu de doi ani, aveau sentimente diferite. Era vorba de un mix de resentiment împotriva comunismului și sovieticilor, umilința generată de constrângeri și îndoctrinarea politică dar și resemnarea cu adaptarea la noile condiții. Spre exemplu, deja în anii 1960, o piesă a formației Trubadurzy Przyjedź, mamo, na przysięgę (Vino, Mamă, la jurământ) nu a trezit obiecții în societatea poloneză, din moment ce glorifica jurământul de credință „patriei socialiste”, ceremonie la care prezența familiilor era tratată ca ceva natural. Raționalizarea unor asemenea constrângeri devenea tot mai răspândită.

O asemenea diversitate de reacții a fost mai mult sau mai puțin prezentă în dependență de zona ierarhică militară. În vârfurile armatei, erau mai puține dubii, deși în privat puteau fi exprimate rezerve. Iar asta pentru că, comandamentul Armatei era educat în spiritul ienicerilor, obedienți Moscovei, în timp ce recruții erau deseori prieteni cu activiștii sindicatului „Solidaritatea”, împotriva cărora erau obligați să lupte în susținerea poliției și serviciilor secrete. În acest mod, decizia rușinoasă de a introduce legea marțială a creat o situație de constrângere în care sute și mii de tineri polonezi au trebuit să facă o alegere tragică între apostazia națională (renegare a unei doctrine sau concepții) sau eroism.

Societatea poloneză a supraviețuit acestei experiențe, însă nu fără durere. Rezistența socială s-a dovedit a fi una destul de puternică, având în vedere situația fără speranță, dar nu suficient de capabilă să ducă la un dezastru și mai mare. Căderea pașnică a sistemului comunist a făcut loc și argumentelor destul de convingătoare de a nu evalua și condamna deciziile din decembrie 1989. Mai mult, în mod ironic, generalul Jaruzelski a fost ales președinte al Poloniei în iulie 1989. Dincolo de condamnare oficială a legii marțiale, cea de-a Treia Republică Poloneză nu i-a tras la răspundere, nici moral și nici legal, pe ofițerii responsabili de abuzurile comise în timpul Legii Marțiale din 1981. Chiar și așa, este important, acolo unde este posibil, să se stabilească criterii clare privind identificarea acestor comportamente care au dus la abuzuri. În Polonia independentă, nu ar trebui să existe nicio îndoială cu privire la ceea ce servește sau nu la securitatea și succesul țării.

Economist și istoric polonez, specializat în istoria europeană și poloneză a sec. XX și XXI. A fost politician, membru al Parlamentului European (PE) în perioada 2004 - 2009. Din 1980 până în 1983 a fost membru al sindicatului independent „Solidarnosc”.

* Textul a fost publicat și în revista poloneză „Wszystko Co Najważniejsze”, ca parte a unui proiect de educație istorică desfășurat în parteneriat cu Institutul Memoriei Naționale din Polonia.