Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad, în familia Ispravnicului Ioan Cuza, care era un proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Soltanei, membră a familiei cu origini fanariote Cozadini. A învățat mai întâi la Iași, în pensioane franceze, după care a plecat la Paris, unde, în 1835, și-a luat bacalaureatul în litere la Sorbona, diploma fiind semnată și apreciată chiar de ministrul Instrucțiunii Publice a Franței. Tot la Paris, începe să studieze Dreptul, studii pe care le întrerupe și apoi le reia odată cu revenirea în țară, urmând cursurile la Academia Mihăileană din Iași.

În toamna anului 1837, Cuza a intrat în armată, obținând gradul de cadet. Obține însă o „păsuire de la slujba de front”, adică o permisie, și pleacă din nou pentru doi ani la Paris, unde își continuă studiile în domeniul dreptului. În capitala Franței, cunoaște numeroși tineri și membri ai comunități românești, mulți dintre ei având idei revoluționare.

Provenind dintr-o familie boierească, Cuza ajunge la rangul de colonel în Armata Moldovei. În 1844, se căsătorește cu Elena Rosetti. Peste patru ani, Cuza participă la mișcările revoluționare de la 1848, cunoscute sub numele de „Primăvara Popoarelor”, unde este arestat și mai apoi eliberat. 10 ani mai târziu, ajunge ministru de război în Guvernul domnitorului Grigore Alexandru Ghica și este ales deputat din partea orașului Galați în divanul ad-hoc de la Iași.

Divanele ad-hoc: Între frauda electorală și susținerea lui Napoleon al III-lea

Deoarece Marile Puteri nu se puteau înțelege asupra viitorului statut al Principatelor Române, din cauza intereselor diferite asupra acestei zone, s-a decis organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești. Deși în Țara Românească, alegerile au fost câștigate într-o proporție covârșitoare de unioniști, în Moldova situația a fost mai complicată, după ce caimacanul Nicolae Vogoride, sprijinit de Austria și Turcia, a falsificat listele electorale, ceea ce a dus la fraudarea alegerilor.

În acest context, în urma unei înțelegeri dintre Napoleon al III-lea al Franței, regina Victoria, regii Prusiei și Sardiniei precum și a țarului Rusiei, cunoscute sub „Compromisul de la Osborne”, Poarta Otomană a dispus anularea rezultatelor alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei ce urmau să aibă loc pe 12 august 1857, fiind organizate noi alegeri șase zile mai târziu. În urma acelui scrutin, și în Moldova partida unionistă ajunge să obțină victoria.

Unioniști VS Conservatori

La data de 7/19 august 1858, este semnată Convenția de la Paris, cunoscută și sub denumirea completă de „Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei și Valahiei”, act care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856. Cu alte cuvinte, acest document a fost un fel de Constituție, care stabilea mai multe principii și reglementări, printre care principiul separației puterilor, existența instituțiilor comune, atribuțiile Adunării elective etc.

În acea perioadă, în Adunarea Electivă a Moldovei s-a format partida națională sau cum mai era numită în acele vremuri „radicali”, „unioniști” sau „progresiști”, alături de forțele conservatoare, care beneficiau de avantajele legii electorale cenzitare, care limita drastic numărul alegătorilor. Totodată, țara era condusă de o căimăcămie (un fel de guvern interimar) formată din caimacani (adjuncți), dintre care doi erau favorabili partidei naționale (Anastasie Panu și Vasile Sturdza), iar al treila (Ștefan Catargiu) - favorabil conservatorilor.

Acest „guvern interimar” a numit în funcții cheie mai multe persoane cu viziuni progresiste, printre care se numără Vasile Alecsandri, care a deținut funcția de ministru al Afacerilor Străine, Ioan A. Cantacuzino, ministru de Finanțe și alții. În același timp, în fruntea armatei a fost numit ca locțiitor de hatman colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Alegerea lui Cuza

Potrivit prevederilor Convenției de la Paris, în zilele de 14 – 18 decembrie 1858, au avut loc alegerile pentru Adunarea Electivă, care au dat câștig de cauză partidei naționale, care a obținut 33 de mandate din cele 55 disponibile, conservatorii devenind o minoritate cu 22 de deputați. Odată constituită, Adunarea Electivă a trecut la procedura de alegere a noului domn, în cursă fiind înscriși 38 de candidați.

Acest lucru a dus la dezbateri aprinse între deputații partidei unioniste, întrucât nu fusese desemnat niciun candidat unic înainte de scrutinul electoral. Discuțiile s-au prelungit până în seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, când deputații s-au întrunit din nou pentru a se pune de acord asupra unui singur candidat.

În cele din urmă, în ședința din 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentant al „Partidei Naționale”, a fost propus drept unic candidat la funcția de Domn al Moldovei. Acesta fusese prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Fostul domnitor moldovean Grigore Sturdza a refuzat să recunoască alegerea și a încercat, prin intermediul mercenarilor polonezi, să forțeze alegerea sa, însă a eșuat.

Ulterior, aflați în drum spre Constantinopol, membrii Adunării Elective a Moldovei au propus alegerea lui Cuza ca domn și de către deputații Adunării Elective a Țării Românești. Aici situația s-a dovedit a fi mai complicată, întrucât conservatorii dețineau majoritatea. Cu toate acestea, în urma unei presiuni populare, deputații Adunării Elective au cedat și l-au ales pe Cuza ca domn al Țării Românești, profitând în special de faptul că Convenția de la Paris nu prevedea obligativitatea ca în cele două funcții să fie două persoane diferite.