Nichita a fost un tânăr ca mulți alții. Cu interese, frici, preocupări și activități de tânăr de 20 de ani. Probabil, era îndrăgostit sau plăcea pe cineva. Probabil, avea mici coduri secrete, glume, pe care doar el și prietenii lui le înțelegeau, obiceiuri, unele poate chiar enervante pentru anumiți oameni. Îi plăcea, probabil, să râdă (cui nu-i place?), iar uneori se contrazicea cu cei dragi. Nichita avea zile mai bune și zile mai rele. Îi plăcea să se îmbrace într-un anumit fel și, probabil, i se păreau aiurea alte multe feluri.

Nichita era un fiu și un nepot iubit. Adulții din jurul lui l-au ajutat să devină un om inteligent, bun, sensibil. Prietenii povestesc că era sufletul și inima petrecerilor. Și că avea planuri, vise și dorințe. Dar și un mare potențial pentru a le realiza.

Nichita ar fi putut fi fiul meu. Sau al tău. Povestea lui e banală până la durere - poveste în care poate să-și vadă copilul și nepotul orice mamă, tată, bunic și bunică. Povestea copilului crescut în iubire și cu tot ce-au avut mai bun părinții. Doar că banalitatea acestei povești a fost întreruptă brutal. Nichita a fost omorât.

***

Nichita a fost omorât în drum spre casă, în una din nopțile de după Revelion, când toți noi încă mai trăiam iluzia magiei sărbătorilor de iarnă. Evenimentele s-au desfășurat după scenariul atât de bine cunoscut de cei, adolescența cărora a nimerit în haoticii și criminalii ani 1990. Scenariu pe care, noi, copiii de atunci, am sperat că nu-l vor cunoaște copiii noștri.

- Ai o țigară?

- Nu…

- Da dacă găsesc?

Acest dialog rudimentar, primitiv era prevestitorul marilor drame. Cu atât e mai sfâșietor să descoperi că cei 30 de ani care ne despart de noaptea anilor 90 n-au fost suficienți pentru ca lumina să străbată în mințile unora. Inclusiv, în mințile autorităților. E greu să deschizi ochii, când ai uitat cum se face.

Moldova este violentă. Atât de violentă, încât bătăile, violurile, abuzurile fizice și morțile în urma acestora, sunt o normalitate. Iar normalitatea nu șochează pe nimeni. Ea nu te mai face să gândești, să analizezi, să reacționezi cumva. Ea te înghite. De aceea, știrea, despre tânărul bătut noaptea de doi soldați și lăsat să moară, a străbătut bula noastră informațională ca un fapt divers. Atât de insignifiant, atât de banal, încât am trecut mai departe, la alte știri.

Și asta sperie atât de mult. Așa cum sperie și liniștea autorităților. Așa cum sperie tăcerea de mormânt, iertată fie-mi comparația, a Ministrului Apărării, care nu înțelege probabil și nu e nimeni în tot ministerul și în tot guvernul, care să-i explice de ce el ar fi trebuit să fie primul să iasă și să vorbească despre acest caz tragic - despre cât de mult înțelege și îl deranjează problema violenței în Armata Națională; despre cum promite că va depune tot efortul să o rezolve; despre cum este cu sufletul cu familia îndurerată; despre cum o va susține, moral și material, în această perioadă dificilă; despre cum este alături de fiecare părinte din țară, îngrijorat de soarta copiilor săi, de siguranța și viitorul lor într-un stat în care violența este atât de comună.

În contextul recentelor evenimente în care a fost implicată Armata Națională, când un alt tânăr, soldat în cazul dat, a fost hărțuit de colegi și superiori, pe motiv de orientare sexuală, acest omor nu vine decât să confirme faptul că armata este o instituție în care există o mare problemă de gestionarea a emoțiilor și de violență. Dar și o negare categorică a acestor probleme, de unde și concluzia pe care ne-a împărtășit-o același ministru, precum că n-au fost găsite urme de hărțuire și abuz în cazul lui Marin Pavlescu, soldatul gay care a refuzat să revină în armată în urma bullying-ului. Atunci accentul a fost mutat pe legitimitatea relației soldatului de 18 ani cu un tânăr de 17 ani (sic!). Domnule Ministru, nu vă uitați în direcția potrivită. Și e mare păcat că vă faceți a nu înțelege asta. Iar dacă n-o înțelegeți pe adevăratelea - e grav. Foarte grav.

Acest omor are rădăcini adânci. Ele se duc în pământul sterp al ignoranței noastre, al sărăciei noastre de duh. Un pământ care rodește în exces violență, alcoolism, fală, prostie și promiscuitate. Iar cei care ar trebui să ne ajute să-l cultivăm și să-l valorificăm, au renunțat la el.

Care e nivelul societății noastre, dacă doi soldați, aflați în concediu, ajung să omoare în bătaie un tânăr, care a avut nenorocul să treacă pe lângă ei, într-un spațiu public? Cum au crescut, ce au văzut, unde au învățat și ce au visat cei doi soldați, ca în Universul lor bătaia să fie prima reacție în situațiile în care simt disconfort? Care e durerea lor și de ce nimeni n-a depistat-o până acum? Pedeapsa celor doi, fie ea și maximală, nu va rezolva problema violenței din societatea noastră. În locul lor vor veni alții. Și tot așa. Până sărăcia din casele și mințile noastre nu va fi luată în serios de cei cărora le-am dat mandat s-o facă.

Eu nu pot înceta să mă gândesc la Nichita. Eu nu mă pot împăca cu gândul că am crescut și am supraviețuit anilor 90, ajungând, la rândul meu, mama unui copil de aproape vârsta lui Nichita, iar în orașul meu tinerii încă mai sunt omorâți în drum spre casă, în urma altercațiilor primitive. Eu nu mă pot împăca cu gândul că toți acești ani în care am visat, am sperat și am crezut că vom trăi altfel, că ne vom putea crește copiii fără frică, că vom fi auziți, că vom fi susținuți, că vom conta, am trăit în iluzii.

Maturitatea, însă, mai înseamnă să-ți poți gestiona frustrările și dezamăgirile.

Și încă ceva - dacă ei nu vor să vorbească cu noi, asta încă nu înseamnă că noi trebuie să tăcem.