În manualele de „Istorie a românilor”, povestea vieții și domniei lui Petru Rareș ocupă un loc aparte, fiind studiată destul de detaliat, în comparație cu domniile altora. Foarte posibil că în memoria celor care au trecut prin școală, Petru Rareș a rămas mai mult ca fiind fiul natural sau „din flori” al lui Ștefan cel Mare, decât anii de domnie, datele bătăliilor sau descrierile „cronicărești” ale faptelor de atunci 

Astăzi, îți vom povesti despre el - un domn destul de cunoscut și apreciat, considerat de unii ca fiind chiar „Domnul primei uniri”. S-a zvonit că s-ar trage fie dintr-o familie simplă originară de prin părțile Galațiului, fie din familia unui logofăt de Baia. Cu alte cuvinte, majoritatea teoriilor încearcă să ne spună că Rareș nu a fost un oarecare, iar originea sa este una aristocratică.

Un lucru clar, or cum altfel avea să ajungă domnitor în condițiile în care metehnele medievale cereau răspicat acest lucru. Omul însă a fost un domn destul de ambițios dar și prudent pe alocuri în politica internă, dar cam prea aventuros în cea externă, or asta îl va și costa cel mai de preț lucru după propria-i viață: tronul.

Dar, s-o luăm de la început.

Cine ești, tu, Rareș doamne?

Pe scurt, avem doar trei surse principale din care putem „ciuguli” niscaiva informații despre viața și originea acestui domn al Moldovei medievale. Vorbim aici de cele două „bestselleruri” ale cronicarilor medievali - Letopisețul lui Grigore Ureche și O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, care vin la pachet cu Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir.

Toate trei afirmă un lucru clar: Rareș era un fiu natural al lui Ștefan cel Mare, născut dintr-o relație cu o anume „Răreșoaia”. Alte ipoteze, mai puțin cunoscute, spun că el ar fi făcut parte din familia Cernat, proprietari a unor mari moșii, printre care se număra și lacul Brateș de lângă Galați, zonă în care Rareș va face numeroase danii pescăriilor unor mănăstiri din zonă.

Ca să fie mai credibilă originea acestuia, o altă ipoteză îl identifică pe Rareș cu o familie mai aristocratică, considerându-se că, cel puțin mama acestuia, Maria, ar fi fost din neamul lui Isaia Logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, iar soțul Mariei ar fi fost rudă cu mitropolitul Grigorie Roșca. Or, și aici, totul este legat de alte danii făcute de acest domn în adresa ctitoriilor acestei familii, în timpul „mandatului” său.

Bogdan cel Orb, Ștefan cel Tânăr și Petru Rareș - biserica Sf. Nicolae - foto: Wikipedia

Așa cum originea aristocratică a lui Rareș este mai greu de descifrat din cauza insificienței surselor, e bine de știut că și despre tinerețea cestuia, la fel, se cunoaște prea puțin, fix din același motiv. Ion Neculce ne spune că Rareș era ngustor de pește în tinerețe, prin zona Galațiului. De altfel, peștii prinși îi transporta cu măji, care erau niște care mari, trase de patru sau șase boi.

De aici îi vine și celălalt „nume de scenă”– Petru Măjerul sau Măjariul.

Negustorimea, de altfel, nu a fost ceva neobișnuit printre domnii Țărilor Române, or Ion Vodă Viteazul, Mihai Viteazul sau Mircea Ciobanu, la fel, au fost negustori, înainte de a ajunge pe tron.

Mai mult, Rareș a preferat o lungă perioadă de timp să trăiască într-un anonimat și să nu-și etaleze statutul său de fiu legitim/nelegitim al lui Ștefan cel Mare. De altfel, faptul că a fost un fiu mai puțin cunoscut al lui Ștefan cel Mare, nu pare să-i fi adus mai multe avantaje, după cum ne spune Dimitrie Cantemir.

„Petru al V-lea, căruia îi zicea Rareș, sau Majă, un fiu afară de cununie al lui Ștefan al V-lea, dintru a căruia alegere se vede luminat, cât de cu luare aminte, păzia boerii Moldovei odinioară urmarea moștenitoare a Domnilor, căci ivirea acestui Petru era la toți necunoscută, ori pentrucă tatăl său s-a rușinat cu fiul său cel afară de cununie, sau pentrucă n\\\\\\'a voit să dee pricină, ca după moartea sa să se stârnească sfadă și gâlceavă”, scria Cantemir în „Descrierea Moldovei”.

„de osul lui Ștefan Vodă”

Trebuie să știi că în scurta perioadă de libertate a Țării Moldovei, de după moartea lui Ștefan cel Mare, dorințele domnilor mai erau respectate iar tranziția puterii de la unul la altul avea loc în condiții, cel puțin, decente pentru standardele medievale. La începutul anului 1527, fiul lui Ștefan cel Mare, Ștefăniță Vodă, era grav bolnav, iar în aceste condiții domnitorul își numește succesorul.

Sigiliul lui Ștefăniță Vodă (1506 - 1527)

„și fiindu Ștefan vodă bolnav la Hotin, au lăsat cuvântu, ca de să va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș, dipre numele muierii ce au fostu după alt bărbat, târgoveț din Hârlău, de l-au chiemat Rareș”, povestește cronicarul Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei.

Inițial, boierii au șovăit dacă să îndeplinească sau nu dorința fostului domnitor, însă aflând că acesta este de „osul lui Ștefan vodă”, l-au ridicat la domnie pe 20 ianuarie 1527. Interesantă este versiunea lui Neculce, desprefelul în care l-a găsit domnia pe Rareș, ce-i drept nu acasă, ci la muncă.

„Când au pus țara întăi domnu pre Petru-vodă Rareș, el nu era acasă, ce să tâmplase cu măjile lui la Gălăți, la pește. Și au triimis boierii și mitropolitul haine scumpe domnești și carătă domnească cu slujitori, unde l-ari întâmpina să-l aducă mai în grabă la scaon, să-l puie domnu”, scrie Ion Neculce în „O samă de cuvinte” despre înscăunarea lui Rareș la domnie.

Acesta a primit vestea, pe când se întorcea de la popasul de la Docolina. Tradiția mai spune că Rareș se aștepta să fie domn de mult timp. La aflarea veștii, acesta ar fi spus: „de mult așteptam eu una ca aceasta să vie”. În acel moment, el avea în jur de 40 de ani, fiind căsătorit cu Maria, ce provenea dintr-o familie necunoscută. Rareș mai avea și trei copii: Bogdan, Chiajna și Ion. La aceștia se adaugă și alți doi dintr-o căsătorie anterioară: Ana și Maria.

Probabil știi deja, din cărțile de istorie, că la venirea lui Rareș în fruntea țării, situația nu era prea bună în Europa. Cu un an mai devreme, în bătălia de la Mohacs din 1526, sultanul otoman Soliman Maginificul aplică lovitura finală Regatului Maghiar, transformând cea mai mare parte a teritoriului în pașalâc. Doi ani mai târziu, Viena ajungea sub tirul armatei și artileriei otomane. Europa era sub asediul turcilor.

În aceste condiții, Petru Rareș ajunge la domnie, cu multe speranțe din partea micii boierimi, a târgoveților și răzeșilor, or, stabilitatea politică și economică din epoca lui Ștefan cel Mare, era încă vie în memoria lor și asta era principala așteptare de la urmașul lui Ștefan cel Mare.

„Primele 100 de zile” 

Odată instalat pe tronul Țării Moldovei, primele acțiuni ale lui Rareș au fost, mai degrabă de conturare a unei stabilități politice, or, acesta nu a căutat să se răzbune pe unii boieri trădători sau să modifice din temelii sistemul politic. Din contra, acesta a decis să urmeze linia politicii externe promovate de Ștefan cel Mare.

Fiindcă domnia încă îi era amenințată de mai mulți pretendenți, domnul a trimis inițial solii de vestire a înscăunării sale și a hotărât, mai apoi, să ierte pe o mare parte din boierii participanți la răscoala din 1523, cu scopul de a slăbi pozițiile celor care îi râvneau domnia. 

Următorul obiectiv al politicii sale interne a fost dezvoltarea economică a țării și sporirea veniturilor vistieriei. În acest sens, cronicile vremii ni-l descriu pe Rareș ca fiind un bun gospodar, ci, mai degrabă, unul necruțător cu datornicii vistieriei dar și cu administratorii domeniilor domnești. O particularitate a domniei sale, care din nou se aseamănă cu cea a lui Ștefan cel Mare este faptul că a oferit foarte puține sate sau alte domenii domnești unor boieri. Acțiunile energice ale noului domn au dat roade, în scurt timp, Moldova trecând printr-un nou avânt economic, consemnat inclusiv de călătorii străini.

„Această țară a Moldovei este îndeajuns de frumoasă, cu seșuri și văi pretutindeni, plină de orașe și felurite sate..”, a observat călătorul străin, Georg Reicherstorffer. 

De altfel, în perioada domniei sale, Galațiul, de exemplu, a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, din moment ce rămânea singurul port după pierderea de către Moldova a Chiliei și Cetății Albe. Peste Prut, se dezvolta, în această perioadă, Chișinăul și Focșanii, pe când târgurile Lăpușnei și Putnei au intrat în declin. Pentru a asigura totuși dezvoltarea continuă a acestora, Rareș, prin intermediul marilor funcționari vamali, a păstrat vechile privilegii ale negustorilor din Lvov, Bistrița sau Brașov. 

Boierimea, mereu sub lupa Domnului

În planul politicii interne, relația lui cu boierii a fost însă una mereu tensionată. Fiind de „osu lui Ștefan”, Rareș a urmărit aceeași politică ca a tatălui său, și anume, să îi readucă pe marii boieri la respect. Cum a făcut asta? Ei bine, în mare parte prin dreptul exclusiv al său ca domn, de a valida orice tranzacție ce includea o proprietate, fie că era vorba de un sat, moară sau teren, hrisovul trebuia să vină iscălit de la domnitor.

Această strategie a fost una destul de înțeleaptă, or, în perioada de început a domniei sale, marii boieri nu aveau decât cel mult șase-șapte sate de căciulă, și alea - răspândite haihui, prin toată Țara Moldovei. De aici a și venit norocul lui Petru, întrucât, cu averile împrăștiate, boierii nu-și puteau aduna resursele necesare, decât cu existența sprijinului din exterior, care nu a întârziat să apară.

De altfel, ca orice domn prudent și interesat de o domnie cât mai lungă, Rareș s-a bazat pe boierimea mică și mijlocie, care avea cel mai mult nevoie de ajutorul și protecția sa. Dar asta nu era tot, or poporul, iar asta o menționează mai mulți călătorii străini, îl iubeau și îl adorau pe acesta, fiind apreciat, în special, de târgoveți și răzești. La polul opus, boierii mai nemulțumiți nu au ezitat să îl califice drept un „tiran nepriceput”, care nu apăra plebea de nedreptăți. Actual, nu?

„Această țară este vrednică de toată lauda... pentru faptul că domnul pedepsește cu toată asprimea pe răufăcători și în așa fel se adau pedepse felurite după felurile deosebite ale crimelor... chiar și pentru cele mai mici abateri”, scria același Reicherstorffer, care era și consilier regal al împăratului Ferdinand de Habsburg.

Cu o economie care începuse să duduie din plin, Petru își dorea acum să aibă și capacitate de luptă. Cum asta înseamnă, de când e lumea, investiții, domnul nu a ezitat să aloce sume mari în dezvoltarea oștirii. Mai ales că se afla în acel punct al epocii medievale, în care artileria juca un rol tot mai decisiv în obținerea unei victorii. Trebuie să știi că, la acel moment, capacitatea Moldovei de a constitui o oaste gata de luptă era încă la nivelul epocii lui Ștefan cel Mare, adică în jur de 40.000 de oameni.

Chiar dacă situația în aceste momente era una mai bună, datorită tunurilor și altor piese de artilerie rămase de la Ștefan încoace, în dotarea armatei, acest lucru mai mult a dăunat decât să ajute oastea, din moment ce Rareș nu avea specialiștii calificați în utilizarea acestuia. Pierderea Pocuției a fost un rezultat al acestei lipse de cadre.

Aventuri sau strategii

În politica externă, a încercat să păstreze bunele relații cu Polonia, încheind, la 1527, un tratat de alianță ce prevedea sprijin reciproc în cazul în care otomanii ar fi apărut fără motiv de niciunde (adică fără știrea și acceptul polonezilor), la pachet cu un acord comercial. Relații de prietenie au fost stabilite și cu Regatul Ungariei (sau ce-o mai fi rămas din el), aici fiind mai mult interesul de a păstra domeniile domnești din Transilvania, date încă de regele Matei Corvin lui Ștefan cel Mare.

A avut grijă să mențină o relație mai prietenoasă și chiar de rudenie și cu frații de la sud, căsătorindu-și una dintre fiice, Ana, cu voievodul Vlad Înecatul.

Înfrângerea maghiarilor și moartea ultimului rege al Ungariei în bătălia de la Mohacs din 1526, a deschis calea luptei pentru putere între voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (sprijinit de otomani) și Ferdinand de Habsburg, frate al împăratului Carol Quintul. În aceste condiții, Rareș, după câteva luni de negocieri și discuții secrete, decide că e momentul pentru o intervenție în acest joc de putere, în speranța că norocul îi va zâmbi și de această dată. N-a fost să fie.

În vara lui 1529, oștile moldovenești pătrund în Transilvania și asediază cetățile Bistrița, Sibiu și Brașov, obținând unele victorii importante, de rând cu o contribuție de război de circa 4.000 de florini din partea brașovenilor. Un alt motiv al intervenției lui Rareș era refuzul locuitorilor Bistriței să accepte pârcălabi moldoveni, deși principele Zapolya îi informase pe locuitori despre acest lucru și îi amenințase cu pedepse aspre. Probabil ,ar mai fi continuat incursiunea în Ardeal, dacă voievodul Zapolya, nu și-ar fi dat seama că moldovenii lui Rareș, nu veniseră cu intenția de a-l sprijini în lupta pentru putere și nu i-ar fi amenințat serios cu represalii, dacă nu pleacă din Ardeal.

Revenit din Transilvania, domnul nostru s-a apucat de un alt dosar important al relațiilor moldo-polone: Pocuția. Problema acestei regiuni data încă de pe timpul voievodului Petru Mușat (1375 – 1391), când acesta îl împrumutase pe regele Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei cu circa 3.000 ruble de argint (circa trei milioane de dolari în zilele noastre), primind în gaj cetatea Halici și întreaga regiune a Pocuției.

Harta istorică a regiunii Pocuția

Cum datoria nu a fost întoarsă integral niciodată, Pocuția a fost mereu o zonă de dispută între Țara Moldovei și Polonia. Prin soluționarea definitivă a acestei probleme, domnul Moldovei a încercat să atragă Polonia într-o alianță antiotomană, din moment ce Ungaria nu mai exista ca regat independent.

Intrat victorios în Pocuția, la sfârșitul lui 1530, Rareș a fost pe cale să ocupe întreaga regiune, însă a fost înfrânt, în Bătălia de la Obertin din 22 august 1531, de către oștile conduse de hatmanul Jan Tarnowski. Întors în țară, cu oastea înfrântă și ușor rănit, Rareș a fost nevoit să-și accepte eșecul acestor tentative de consolidare a poziției Moldovei în zona Europei de Est. Domnul a mai încercat alte câteva campanii, pentru a distruge orice înțelegere între Polonia și Poartă, dar niciuna dintre ele nu a avut vreun alt succes.

Cu toate acestea, cea mai mare greșeală a acestuia era deja făcută, or, în acest moment, intră în povestea noastră un alt personaj și anume sultanul otoman Soliman Magnificul, care va decide, după ce va rezolva problemele cu perșii, să îi pună la respect și pe moldoveni. Până la urmă, pentru acesta, Rareș fusese prea independent și călcase pe prea multe greble și becuri, pentru a mai fi de încredere.

Sfârșitul primei domnii

Prima domnie a lui Petru Rareș a ținut destul de mult pentru acea epocă, fiind vorba de 10 ani și ceva, în care țara a avut parte de o oarecare dezvoltare economică și socială. De rând cu cei care unelteau să-l dea jos de la domnie, au participat și polonezii, care, disperați că nu reușiseră să îl înlocuiască prin mijloacele lor, au cerut turcilor să ducă la capăt această treabă, deși inclusiv aceștia deja de mai bine de cinci ani încercau să-o facă.

Spre sfârșitul domniei sale, conjunctura politică internațională era mult mai nefavorabilă lui Rareș decât la începutul acesteia. În 1536, Poarta Otomană încheiase războiul cu perșii, iar în februarie 1537, Polonia încheiase un armistițiu cu cnezatul Moscovei. În aceste condiții însă Rareș a încercat să mai întreprindă încă o expediție în Polonia, la începutul fatidicului an 1538, unde, deși a obținut victorie, a grăbit și mazilirea acestuia.

Cu alte cuvinte, Petru Rareș era, în 1538, izolat atât în politica externă cât și în cea internă (în raport cu marea boierime). De altfel, o parte a boierimii era în înțelegere cu sultanul încă din 1531, și se asiguraseră că dacă armata otomană urma să intre în Moldova, atunci familiile și proprietățile acestora erau protejate.

Sultanul Soliman Magnificul

Motivul pentru care a ales sultanul să invadeze Moldova nu este unul singur ci mai multe. Grigore Ureche ne spune că sultanul se temea ca nu cumva Polonia să ajungă să cucerească întreaga Țară a Moldovei, ceea ce ar fi periclitat pozițiile și echilibrul de putere din zonă. Mai mult, prin lovitura aplicată și înlăturarea lui Rareș, Soliman Magnificul dorea să submineze slaba coaliție creștină antiotomană, care era pe punctul de a se consolida în Europa. Oficial, Rareș o primea pentru că îndrăznise să supere „bunul prieten al Porții”, adică Polonia. Un prieten, care în următorii ani va fi un veritabil dușman.

Campania otomană contra Moldovei a fost denumită Gazây i Kara Bodgan (Războiul Sfânt pentru Moldova), și a început oficial la 26 iulie 1538. Conform înțelegerii, Țara Moldovei urma să fie atacată pe toate fronturile, de turci la sud, de tătari de la est și de polonezi de la nord. În august, sultanul și trupele sale erau deja în sudul Dobrogei, acordând lui Rareș posibilitatea unei a doua „șanse”, cerându-i, printr-o scrisoare ultimativă, să presteze personal omagiul de credință. Cu alte cuvinte, îl chema la covor pentru a-l trage la  răspundere pentru toate obrăzniciile și, cel mai probabil, a fi mazilit în bunele practici din acea vreme.

Majoritatea boierilor l-au sfătuit să accepte, însă Rareș a refuzat, greșind și dându-și târziu seama că era trădat. Petru a încercat să facă pace cu Polonia, însă prima tentativă a eșuat, reușind, în schimb, să îi învingă pe tătari la Ștefănești. Dar cei 200.000 de soldați ai armatei otomane, conduse personal de sultan, au început trecerea Dunării și înaintarea spre Suceava.

Ilustrație medievală a unei campanii otomane

În septembrie, cu mare întârziere, Rareș reușea deja să oprească și avântul polonezilor, încheind o pace nefavorabilă (cedase definitiv Pocuția) cu ei, ajutat de voievodul Transilvaniei. Cu circa 70.000 de ostași, domnul era pregătit să dea lovitura finală trupelor otomane, care nu a mai ajuns să fie dată, întrucât marii boieri l-au trădat și au dezertat. Printre cei care l-au trădat se numărau fostul pârcălab de Hotin, Micu și fostul logofăt Trotușan, care fuseseră iertați și reprimiți în Sfatul Domnesc la începutul „mandatului” de către Petru.

Văzându-se trădat și înconjurat din toate părțile, domnul a fost nevoit să lase tronul și să ia calea pribegiei spre domeniile sale din Transilvania, ajungând după șase zile de pribegie în munți, la Ciceu și Cetatea de Baltă.

La 17 septembrie 1538, sultanul Soliman Magnificul intra în Suceava, acolo unde stabilea oficial intrarea Moldovei sub suzeranitatea otomană și îl numea domn pe Ștefan Lăcustă.