Anna a decedat în 1945, la vârsta de 15 ani, în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. Unicul supraviețuitor al familiei a fost tatăl Annei, Otto Frank.

De-a lungul anilor, au fost câteva tentative de a afla cine a dezvăluit Gestapoului locul aflării familiei Frank. Mult timp s-a vehiculat că acesta ar fi fost Willem Gerardus van Maaren, administratorul depozitului în care se afla anexa secretă. Cu câteva ocazii, însă, s-au strecurat aluzii că persoana care i-ar fi trădat a fost cineva din comunitatea evreiască din Amsterdam. O referire în acest sens a fost făcută chiar de Otto Frank, într-un interviu în anii de după eliberare.

Necesitatea omului de a cunoaște adevărul și de a vorbi despre el este cu mult mai puternică decât forța cu care timpul alterează urmele materiale ale evenimentelor de altădată. Acum șase ani a demarat o nouă investigație pe marginea cazului familiei Frank. Aceasta a fost preluată de o echipă condusă de agentul FBI, pensionat deja, Vincent Pankoke, și alți 20 de experți, printre care istorici, criminologi și specialiști în date. În urma unei cercetări minuțioase, posibilă datorită progresului tehnologic de acum, a fost identificat un personaj relativ necunoscut - notarul evreu Arnold van den Bergh, devenit principalul suspect în dezvăluirea ascunzătoarei. Se presupune că Bergh ar fi recurs la acest gest pentru a-și salva propria familie.

Istoria Annei Frank și a familiei sale este de un tragism inimaginabil, așa cum sunt toate istoriile Holocaustului, pe care le cunoaștem grație mărturiilor supraviețuitorilor și martorilor. Nimic, însă, n-ar fi fost posibil fără nevoia profundă a omului de a povesti ceea ce s-a întâmplat, dar și fără nevoia de a ști a celor care vin din urmă. Și acum, inevitabil, mă gândesc la (non)memoria noastră vizavi de evenimentele care au avut loc în Moldova în aceeași perioadă - exterminarea evreilor, deportările, foametea.

Fiecare din noi poartă în sine teroarea acelor timpuri. Foarte puțini, însă, înțeleg asta. Tragediile și nedreptățile istoriei nu dispar fără urmă. Ele plutesc în aer, trăiesc în noi, se transmit din generație în generație. Vrem noi sau nu. Ne place sau nu. Plecăm sau rămânem. Este naiv să credem că, dacă vom evita să vorbim despre evenimentele traumatizante, ele vor dispărea în groapă istoriei. Dimpotrivă. Cu cât mai mult ne vom strădui să le ținem închise, cu atât mai mare va fi forța cu care vor căuta ieșirea. Și o vor găsi negreșit, prețul însă va fi mult prea mare.

Altceva ce mi-a atras atenția în știrea despre trădătorul familiei Frank este faptul că omul care a făcut-o, ar fi fost evreu, o descoperire dureroasă pentru comunitatea evreiască. Aici nu pot să nu fac o paralelă cu istoria moldovenilor, care au fost trădați de vecini, consăteni, rude. În fiecare sat avem astfel de istorii tragice. Istorii care sunt până acum povestite în șoaptă, pe frânturi. Istorii care acoperă răni profunde, nevindecate.

Cât de mult nu ne-am strădui să trecem peste, să nu vorbim, să nu ne blocăm în ceea ce a fost, să ne vedem de viață, viitorul nostru nu va fi luminos atât timp, cât nu ne-am clarificat cu trecutul. Teroarea pe care au trăit-o cei care au fost până la noi a lăsat răni prea adânci, pe care încă nu ne-am învățat să le dezvelim. Or, noi avem o mare restanță la tema lucrului cu traumele colective. Tactica pe care am adoptat-o la nivel de popor, din necesitatea de a supraviețui probabil, a fost ascunderea lor sub preș. Vorbim despre deportări, foamete, Holocaust doar cu cele câteva ocazii comemorative, în format de depunere de flori, declarații solemne și unul-două reportaje la tv. Apoi, uităm.

Despre cei care au scris denunțuri, despre cei care au măturat grâul din podurile vecinilor, despre cei care au reprezentat „noua putere” și au umblat prin casele oamenilor în toiul nopții pentru a-i ridica nu vorbim, în general. E o temă tabu.

Ce-ar fi, dacă ne-am înfrunta frica și rezistența și am lansa această discuție? Noi trebuie să ne vorbim și să ne plângem morții, dispăruții, înfometații, copiii născuți în frigurile Siberiei, fetele și băieții transportați în vagoane de vite mii de kilometri… Să-i vorbim și să-i plângem în voce, într-un act colectiv, eliberator, care să ne curețe și să ne permită să mergem mai departe cu capete limpezi și suflete noi.