Tactica alegerii aceluiași domnitor în două funcții diferite, a sfidat formal decizia Marilor Puteri, care ceruseră ca Unirea Principatelor să fie una pur administrativă, altfel spus, cele două țări să aibă două parlamente, două guverne și o singură Curte de Casație comună, la Focșani, Moldova. Această decizie, a adus la putere administrația lui Cuza, care nu doar că a unificat aceste instituții, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea al Franței, dar a și realizat o unire reală a ambelor state.

De altfel, adevărata Unire a avut loc abia în 1863.

Bani, taxe și reforme

Astfel, 24 ianuarie a ajuns ziua „Micii Uniri” sau momentul în care a fost desființată nu doar o graniță, dar secole de istorie, fiind puse în loc bazele statului modern, care a presupus și crearea unei economii adaptate epocii moderne. Și așa cum acest lucru pe acele vremuri era echivalentul „integrării europene” de astăzi, noul domnitor, colonelul Alexandru Ioan Cuza a înțeles că trebuia să facă reforme serioase.

Din fericire pentru Cuza, poporul a înțeles misiunea acestuia de a reforma din temelii cele două state, preponderent agrare și cu o economie mai mult compatibilă cu evul mediu. În acest sens, primul pas al lui Cuza a fost „sincronizarea” celor două economii, în condițiile în care comerțul se rezuma la negustorie iar industria însemna doar câteva fabrici împrăștiate prin țară.

În acest sens, în 1861, este realizată reforma fiscală, care presupunea instituirea unui impozit personal pentru bărbații majori, dublat de un impozit funciar. Totodată, se introduce și o anumită contribuție pentru drumuri, cu scopul de a dezvolta infrastructura. Pe lângă acestea, este introdus impozitul funciar dar și alte măsuri care au făcut ca, spre sfârșitul lui 1861, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.

Secularizarea și împroprietărirea țăranilor

¼ din suprafața noului stat era în posesia mănăstirilor și bisericilor, care generau un venit anual de circa șapte milioane de franci, bani care, în cea mai mare parte, plecau din țară spre călugării greci de la Muntele Athos. În aceste condiții, Cuza și guvernul condus de Mihail Kogălniceanu au înțeles că e necesar de a obține mai multe resurse în vederea dezvoltării statului, recurgând la una din cele mai drastice reforme – secularizarea averilor mănăstirești sau cu alte cuvinte trecerea în proprietatea statului a pământurilor ce aparțineau celor 75 de mânăstiri, legea fiind aprobată la 29 decembrie (stil nou) 1863.

Deși guvernul român de la acea vreme a încercat să ofere o compensație în valoare de 82 de milioane de lei, călugării greci refuzând această sumă, în speranța că vor obține mai mult. Pământurile obținute au fost trecute în proprietatea statului. O parte din pământuri au fost repartizate țăranilor care erau deja îndreptățiți la acest lucru prin reforma agrară din 1864.

Au fost adoptate legi pentru reorganizarea administrativă a statului dar și pentru dezvoltarea infrastructurii prin construcția căilor ferate, care s-au realizat preponderent prin intervenția capitalului străin, adică a investitorilor din Europa.

Cuza a încercat să meargă mai departe și să bată moneda națională, ce urma să se numească, potrivit unui proiect de lege al guvernului „romanat”, dar protestele Marilor Puteri l-au forțat să abandoneze această idee.

De altfel, în următorul an, 1864, au avut loc alte trei reforme: agrară, a justiției și a învățământului.

Astfel, la 14/26 august 1864, este promulgată Legea Rurală, care asigura împroprietărirea a peste 400.000 de familii de țărani, alți 60.000 de săteni primind locuri de casă și grădină. Această măsură a desființat relațiile feudale, a dat un impuls dezvoltării capitalismului, permițând și extinderea bazei de impozite, noii proprietari de pământ devenind contribuabili.

La cinci ani de la Mica Unire însă reformele și programul de politici inițiat de Cuza au trezit revolte în rândul elitelor, nemulțumite, în special, de regimul autoritar al acestuia, care au creat „monstruoasa coaliție” și în noaptea de 11 februarie 1866, l-au forțat pe domnitor să abdice și să părăsească țara. Cu toate acestea, programul de reforme nu a putut fi oprit, or, venirea lui Carol I în România a permis continuarea acestora, deși într-o manieră mult mai prudentă și modestă.