Înaintea alianței dintre România și Germania nazistă, din octombrie 1940, societatea românească cuprindea numeroși evrei ce activau în domeniile politice, economice și intelectuale. Totuși, opinia publică includea convingeri mai mult sau mai puțin antisemite. Evreii erau considerați de unii drept „călăii lui Isus” sau invidiați pentru faptul că erau școliți și mai avuți, explică cercetătorul Iuliu Palihovici.

Holocaustul în România a însemnat discriminare, deportare și exterminarea evreilor aflați pe teritoriile controlate de statul român între anii 1937 și 1944, cât și a evreilor cu cetățenie română, majoritatea din Transilvania de Nord, aflați în afara granițelor, menționează cercetătorul.

Atitudinea regimului instituit de Ion Antonescu în privința evreilor s-a bazat pe concepția că evreii ar fi „un inamic la fel de puternic ca Armata sovietică și că lupta „împotriva jidanilor” va asigura viitorul poporului român”. Deportările din România ce au urmat aveau drept destinație Transnistria, judeţele Golta şi Berezovca, Regatele morţii ale Guvernământului, de unde evreii urmau să fie trecuți dincolo de Bug, la germani, sau uciși pe loc de jandarmi sau colaboraționiști localnici.

La sfârșitul lunii iulie și începutul lui august 1941, unitățile de exterminare germane au înaintat rapid în Ucraina. Zeci de mii de evrei din Ucraina erau adunați și împușcați. În această situație, și fără nici o coordonare cu germanii, bazându-se numai pe convorbirea dintre Hitler și Antonescu de la München, din 12 iunie, armata română a început să deporteze peste Nistru zeci de mii de evrei arestați în târguri și pe drumuri.

Autoritățile militare germane au început să forțeze coloane de evrei să se înapoieze în Basarabia. La 17 august convoiul a fost trecut înapoi în Basarabia pe la Iampol peste un pod îngust de pontoane, ridicat de armata română. Dintr-un convoi de peste 25.000 de evrei, rămăseseră în viață mai puțin de 13.000. Ei au fost închiși în lagărul Vertiujeni.

Marele Cartier General a ajuns la concluzia că până la stabilirea statutului teritoriului ucrainean care urma să fie acordat României, deportările să fie oprite. Așa au apărut câteva zeci de lagăre și ghetouri temporare în Basarabia până când urma să fie posibilă din nou trecerea evreilor peste Nistru. De acolo, evreii au fost apoi evacuați în șapte lagăre mari și în ghetoul Chișinău. La sfârșitul lunii august în aceste ghetouri erau circa 80.000 evrei:

• Secureni – 10.356;
• Edineț – 11.762;
• Limbenii Noi – 2.634;
• Râșcani – 3.072;
• Răuțel – 3.253;
• Vertiujeni – 22.969;
• Mărculeşti – 11.000;
• ghetoul Chișinău – 11.525;
• ghetouri și lagăre mici în sudul Basarabiei – 5.000 - 6.000.

La 30 august 1941 a fost rezolvată problema statutului Transnistriei. Provincia a fost transferată României conform promisiunii făcută de Hitler lui Antonescu. Iar Guvernatorul Voiculescu a comunicat presei ca „problema evreiască a fost rezolvată în Basarabia. În satele basarabene astăzi nu mai este nici un evreu, iar în orașe, pentru evreii care au mai rămas, s-au înființat ghetouri”.

Prin urmare, prima fază, sub comanda lui Antonescu, a fost executată în întregime în Basarabia și în nordul Bucovinei. Zeci de mii de evrei au fost omorâți în cadrul ordinului de „curățire a terenului”.

Ghetoul din Chișinău. Sursa foto: razboiulpentrutrecut.wordpress.com

Următoarele deportări stabilite de Antonescu au început la 16 septembrie cu evreii din lagărul Vertujeni, au continuat cu evreii din celelalte lagăre și ghetouri şi s-au încheiat la sfârșitul lunii decembrie.

Numărul evreilor deportați în 1941 din Basarabia, Bucovina și județul Dorohoi din Regat se cifrează, conform rapoartelor secrete la 188.712 persoane. Numai din Bucovina au fost deportați, în anul 1941, 91.845 de evrei.

Cercetătorul în etnologia evreilor, Iuliu Palihovici, menționează că împreună cu deportările din vara și toamna anului 1942, numărul deportaților s-a ridicat, conform datelor oficiale secrete, la 194.382 de evrei.

Scopul final al acestei migrațiuni era de a-i transfera pe evreii găsiți în viață în lagăre improvizate și până atunci inexistente, lângă Bug. Evreii urmau să rămână în aceste lagăre până când condițiile ar fi devenit propice pentru a-i expedia peste Bug, „curățind astfel Transnistria de evrei”.

În Transnistria au fost deportați peste 195.000 evrei, cetățeni români, dintre care au rămas în viață, la 15 noiembrie 1943, 49.927 de evrei. 145.000 de evrei au fost exterminați sau au murit de foame, frig, tifos și alte boli. Această cifră nu cuprinde pe evreii executați în prima fază a războiului în cadrul aplicării ordinului de „curățirea terenului” și a celor care au murit înainte de deportare.