• Salvează articol

După ce îmi povestesc ceva foarte intim, care îi emoționează, unii clienți mă privesc îndelung să-mi citească reacția, și apoi mă întreabă intimidați: Asta e normal?

Nu știu. Știu însă că prea mulți dintre noi au o nevoie anormală de a fi normali. O nevoie care nu ține absolut deloc cont de starea subiectivă de bine. Devenim atât de obsedați de normalitate încât reușim să ne vedem doar în reacțiile oamenilor din jur. Stima noastră de sine depinde prea mult de dispoziția celor cu care ne întâlnim zilnic. Iar în afara acestor opinii devine greu să înțelegem cine suntem cu adevărat și cât de „normali” suntem.

Statistic, norma este media unui set de date. De fapt caracteristicile psihologice și psihofiziologice au o gamă foarte largă de normalitate. În rezultatele celor mai multe teste psihologice vom vedea, un număr mic de subiecți care nu se încadrează în medie și multe rezultate intermediare medii. Putem considera aceste rezultate medii drept normative și, în consecință, interpretăm rezultatele marginale ca deviere.

Însă e foarte important să înțelegem că decizia asupra limitelor normei aici se face nu pe baza diferențelor calitative, ci mai degrabă pe baza bunului simț psihologic. Dacă știm din observații că la unele valori suficient de scăzute ale parametrului devine dificil pentru o persoană să funcționeze, de exemplu - nu poate însuși materia școlară, atunci acest lucru ne permite să spunem că astfel de valori nu sunt normative. 

Dar unde se trasează hotarul între normal și anormal? De exemplu, cât de multe putem spune despre primele două procente din limita de sus a rezultatelor și două procente din limita de jos? Ce putem spune despre o persoană care se încadrează în aceste zone marginale? Doar că diferă ca parametru individual de majoritatea populației. Nu știm dacă asta îl deranjează sau nu. Nu știm dacă acest lucru le creează probleme altora. Știm doar că este neobișnuit.

Tot ce nu se încadrează în medie, teoretic poate fi analizat ca parte a unui sindrom, însă doar în cazul în care sunt și alte comportamente, emoții, stări, simptome care se potrivesc diagnozei. Separat, o calitate care iese din tipare nu este decât o calitate care iese din tipare și nu vorbește despre normalitatea psihică a unei persoane. Să fii diferit, să faci ceva diferit - este, în principiu, normal.

Calitățile ieșite din comun ar putea fi analizate în contextul normalitate / anormalitatea abia atunci când persoana devine nefuncțională, adică nu își poate purta de grijă independent sau reprezintă pericol pentru sine sau pentru oamenii din jur. Atâta timp cât îți porți singur de grijă și nu deranjezi oamenii din jur – ești normal.

Și mai e ceva: dacă unei persoane îi apar întrebări despre propria normalitate, e de bine. Bolile psihiatrice scad drastic din critica asupra propriei persoane. Și de regulă nu pot fi identificate independent. De aceea, o persoană în criză psihotică de exemplu, va fi sigură că este în normă, iar o persoană nevrotică - nu întotdeauna.

La fel poate fi cu depresiile profunde. O persoană care suferă de depresie recurentă va găsi foarte multe motive „obiective” din care viața nu merită a fi trăită, fără să simtă sau să înțeleagă că e vorba de o problemă care merită atenție, sau o persoană cu tulburare obsesiv-compulsivă va putea, de cele mai multe ori, explica logic de ce e nevoie să te speli pe mâini de 40 de ori pe zi. Totuși dacă nu sunteți într-o criză psihotică sau nu aveți un comportament antisocial - sunteți în limitele normei.

Sigmund Freud a definit norma mentală ca fiind capacitatea de a iubi și de a lucra. Ceea ce ar însemna că o persoană „normală” din punct de vedere mental poate menține o activitate productivă pentru perioade lungi de timp și poate construi relații apropiate durabile, care nu devin dureroase și distructive.

Dacă e să analizăm problema normalității mai larg, trebuie să ținem cont că diferite culturi consideră diferite lucruri normale. Dar chiar și în cadrul unei culturi se întâlnesc foarte rar cei care vor corespunde perfect modelului social de normalitate. Au fost făcute o sumedenie de experimente și studii în acest sens. Unul dintre ele este al unui medic american, care a măsurat nouă parametri medii ai unei femei tinere cu dimensiuni ideale. În rezultat, doar 40 din aproape 4.000 de femei care au venit să-și testeze „normalitatea” au corespuns acestor criterii.

Dar chiar și așa sunt mulți care cred în continuare în existența unui standard și se compară cu idealul fantomă. Gândiți-vă că mai toate exagerările urâte cu silicon, acid hialuronic, mușchi lucrați exagerat la sală sau injectați artificial, anorexia – apar din banala dorință de a fi „normal”.

Personal am purtat mereu încălțăminte pe toc pentru a fi cat mai aproape de standardele normale de înălțime. Chiar dacă, să fim sinceri, e mult mai comod în ghete. 

E cazul să recunoaștem că anormalitatea este un concept creat de societate și nu o trăsătură de personalitate.

Și dacă din punct de vedere științific și logic norma este atât de flexibilă și discutabilă, spre ce anume tindem când vrem să fim normali?

Presupun că e vorba de necesitatea de a corespunde așteptărilor celor din jur. În linii mari este o necesitate firească. Copii învață de mici să fie comozi pentru părinți, pentru că de această capacitate de a se adapta depinde direct dacă părinții le vor satisface calitativ nevoile. Copilul încearcă cât poate să nu-și supere sau dezamăgească tutorii, suprimându-și pe alocuri dorințele, pentru a nu rămâne fără dragoste și grijă. Și e cumva logic, puii de om, pentru a supraviețui, au nevoie de grijă un timp destul de îndelungat. Devii comod pentru a supraviețui.

Schema deprinsă acasă continuă să lucreze pe parcursul vieții. La școală primim note în dependență de cât de mult reușim să corespundem așteptărilor profesorilor, sistemului. La muncă – salariul și atitudinea administrației depinde de eforturile de a corespunde sau a le depăși așteptările. Atunci când le oferim oamenilor ceea de ce au nevoie de la noi, obținem parteneri interesați. Asta ne ajută să construim relații: de dragoste, de afacere. Ăsta e beneficiul schemei „devin comod pentru a obține ce vreau”.

Dar pentru a corespunde așteptărilor e nevoie să și plătim cu ceva: timp, energie, suflet. Și ar fi bine să fie un schimb echitabil, conștient și nu doar o dorință oarbă de a plăcea – ca în copilărie. E adevărat că acest comportament stereotipizat a lucrat bine în copilărie și ne-a salvat de multe ori. Doar că nu mai e nevoie de el. Diferența este că la maturitate viața noastră depinde mult mai puțin de aprecierea altor oameni. Putem, în principiu, supraviețui chiar dacă suntem incomozi.

În plus încercând să fii bun în viziunea tuturor, te pomenești în situația în care ar trebui să faci lucruri contradictorii: În cazul meu – comunitatea de alergători mă îndeamnă „indirect” să ies măcar de două-trei ori în săptămână la alergat, să fiu mai suplă; iar cea în care se coace pâine cu maia – mă îndeamnă să coc (și să mănânc evident) măcar o dată în săptămână, că altfel îmi moare maiaua și trebuie să umblu iar cu cerutul la gospodine. Lecțiile post universitare de psihoterapie și psihiatrie sunt în weekend, iar rolul de mamă îmi cere să petrec weekend-urile în familie. Trebuie să mă țin de cuvânt și să execut toate proiectele calitativ, cu suflet și în termen, dar în același timp trebuie să mențin casa curată, să gătesc, să mai vorbesc uneori cu copiii. O profesionistă conștiincioasă își petrece nopțile lucrând la proiectele pe care vrea să le dea în termen, iar o soție conștiincioasă își petrece nopțile cu totul diferit. Și eu nu pot fi decât într-un singur loc în fiecare moment din viața mea.

Bineînțeles că ar fi banal să renunțăm să mai corespundem așteptărilor. Oamenii au nevoie unii de alții. Însă putem alege mai atent căror așteptări vrem să corespundem. Care dintre așteptări corespund intereselor noastre personale și care ne exploatează nevoia copilărească de a fi neapărat buni.

Eu mi-am dat seama, la un moment dat, că în unele proiecte pe care le începusem cu entuziasm, nu mai rămăsese nimic din mine. E curios cum lumea te alege pentru anumite capacități, talente și ajungeți într-o relație în care ți se spune exact ce și cum trebuie să faci corect. Și în relațiile cu oamenii se întâmplă uneori la fel. Dar ce rost mai au relațiile în care nu mai rămâne nimic din ceea ce ești și știi să faci bine?

Eu, de exemplu, ador să scriu texte. Scriu de mulți ani și asta îmi aduce plăcere și bani. Dar, pe parcursul anilor, în unele proiecte nu puteam scoate nimic bun din mine. Scrisul devenea un adevărat chin. Mă simțeam incompetentă. Se întâmpla doar pentru că mă aventurasem în proiecte în care interesele mele profesionale nu corespundeau deloc așteptărilor angajatorului. Acum asta mi se asociază puternic cu micuța vrăjitoare Kiki, a lui Hayao Miyazaki, care după o dezamăgire puternică nu mai știa cum să zboare pe mătură, chiar dacă până atunci zborul era parte firească din viața ei.

Atunci când începi să fii mai atent la nevoile personale și alegi să corespunzi doar acelor așteptări care te interesează personal, se va găsi neapărat lume care să-ți spună că nu procedezi corect, că ești iresponsabil, incompetent, prieten rău, că ai dezamăgit. Va spune neapărat că nu e normal ceea ce faci, că ar trebui să mergi pe la specialiști „să te repare”, pentru că sigur ceva nu e normal cu tine. Îți întorc spatele, nu îți mai oferă atenție. Ei vor să fii comod din nou. Partea bună e că nu mai mori de la asta. Ești suficient de mare și „normal” să te descurci fiind uneori incomod.

Dragă cititor,

Mii de oameni ne citesc în aceste zile în căutarea informațiilor, răspunsurilor și a unui fir de speranță. Iar noi lucrăm ca să asigurăm un jurnalism responsabil care să ne ajute pe fiecare dintre noi să înțelegem mai bine tot ce se întâmplă în jurul nostru și să ne unească în aceste timpuri complicate.

Ce putem face noi acum, este să te informăm corect, din surse verificate. Când nu știi pe cine să crezi, vezi ce scrie AGORA.
Fiecare contribuție din partea cititorilor este valoroasă pentru activitatea redacției. Susține-ne cu un abonament de membru. Mulțumim